Citind şi auzind ce declară demnitarii români despre averile lor, probabil că mulţi cetăţeni de condiţie mijlocie spre modestă au avut revelaţia că sînt mai bogaţi decît ei. Parlamentar, prefect sau ministru, demnitarul nostru e mai degrabă strîmtorat decît chivernisit. Are două, trei apartamente la bloc, o căsuţă la ţară o maşină străină obosită, plus ceva bani puşi deoparte pînă în zece mii de euro.

Nici chiar românul majoritar, care trage mîţa de coadă, nu percepe averea declarată a demnitarului drept cine ştie ce. Ba chiar, o să rîdeţi, cîţiva şomeri cu vechime şi nişte pensionari care ar cerşi, dar se ruşinează de vecini, mi-au demonstrat că aceste averi sînt plauzibile.

Mai mult decît declaraţiile de avere ale demnitarilor, discuţiile provocate de ele ar merita să fie subiect de investigaţie în presă.

Omul obişnuit doreşte din toată inima să-l creadă pe demnitar. {i dacă i-a văzut declaraţia de avere, mai degrabă ar lua de gît presa "cu minciunile voastre", decît să pună la îndoială declaraţiile demnitarilor. Aceste declaraţii, făcute cu mare întîrziere la noi, îi determină pe mulţi dintre concetăţenii noştri să respire cu satisfacţie aerul democraţiei româneşti. Privilegiul de a afla cîte case are ministrul Cutare sau parlamentarul Cutărescu e pentru destui români obişnuiţi un semn că în România se ţine seamă şi de curiozitatea lor.

Vaccinat cu ideea că în ţara noastră una e democraţia despre care se vorbeşte şi cu totul alta democraţia care se întîmplă, românul care îşi împarte existenţa între temeri personale că mîine ar putea fi mai rău, speranţa că totuşi va veni o zi mai bună şi informaţiile pe care le primeşte din presă, preferă varianta optimistă.

La prima vedere s-ar putea spune că omul obişnuit îl creditează pe demnitarul care îşi declară averea, din pura şi stimabila dorinţă de a-şi regăsi o