Parcurgerea spaţiului unei biserici de la vest spre est este un proces presărat cu tabú-uri. Dacă în curtea-exonartex, sau în pridvor, sau în pronaos are voie, ca şi în curtea templului ierusalimitan, oricine, în naos însă intră numai "iniţiaţii". Rămîn afară impurii, nebotezaţii sau necredincioşii. Odată intraţi, aleşii se desfac - în biserica ortodoxă - din nou după un criteriu cardinal. Femeile merg la stînga, iar bărbaţii la dreapta. A vedea aici o "discriminare" este, fireşte, neserios. Dacă acceptăm că la stînga e miazănoaptea, iar la dreapta e sudul, putem împinge explicaţia acestei despicări pe sexe a credincioşilor după această simbolică pre-creştină, care asociază - nu importă pentru economia textului de ce - fiecăreia dintre cele două orientări cardinale trăsături precum întunericul umed, rece, pentru femininitate, respectiv solaritatea apolinică, raţională, pentru masculinitate. Oricum ar fi, înaintarea spre est continuă cu un nou tabú, cel al iconostasului. Să lăsăm deocamdată deoparte succesiunea de moduri în care masa altarului a fost despărţită - fizic, sau doar simbolic - de masa de credincioşi. Deosebirea dintre Sfîntă/naos şi Sfînta Sfintelor/altar incumbă prezenţa perdelelor, a parapetului, a uşilor împărăteşti şi, în ansamblul său, a acestui zid de icoane şi arc triumfal deodată, care este iconostasul. Ceea ce este la est interzice prezenţa femeilor şi a majorităţii bărbaţilor. Prin centrul iconostasului nu pot intra decît preotul, ierarhii bisericii şi regele. El este, potrivit lui Pavel Florenski, o frontieră care marchează punctul de intersecţie al văzutelor şi al nevăzutelor; "(frontiera) le desparte, dar le şi uneşte" (Florenski, 1994, 133); "iconostasul este hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută şi această barieră a altarului îşi vădeşte rostul făcîndu-se accesibilă conştiinţei noastre graţie cetelor sfinţilor, norului de mărtu