* Un american liniştit / The Quiet American (SUA-Germania-Australia, 2002), de Phillip Noyce. Criticul Pauline Kael a scris odată că Michael Caine reprezintă, în arta actorului de film, cam ceea ce reprezintă Jean Renoir în arta regiei. Sînt de-acord. Adesea spunem că un actor e mare cînd de fapt ar trebui să spunem că e spectaculos; ne scoate ochii cu virtuozitatea sa. Adesea, ceea ce luăm drept măreţie se cheamă vanitate. Nimic de genul ăsta la Michael Caine. El nu-i acolo ca să facă reclamă măiestriei lui Michael Caine; e acolo ca să-ţi arate un om - altul decît el însuşi. (Tot aşa, la Renoir, camera de filmare nu face niciodată nimic ostentativ, oricît de complicate i-ar fi mişcările. Ideea e să nu arăţi cît de greu îţi e, ci să arăţi că e uşor - cînd de fapt nu e -, uşor ca respiraţia sau ca atunci cînd îi întinzi mîna unui prieten.) Data viitoare cînd voi reciti (a patra sau a cincea oară) Americanul liniştit, romanul lui Graham Greene din 1955, şi voi auzi vocea jurnalistului britanic Fowler (protagonistul şi naratorul cărţii), va fi vocea lui Caine; şi, în primele pagini, cînd Fowler se va lungi pe pat, obosit şi păcătos, neîmpăcat şi nemîntuit, lîngă maşina de scris peste care s-au scuturat flori galbene, lîngă lampa la care se încălzeşte un bulgăre de opiu, lîngă amanta vietnameză cu oase "la fel de delicate ca ale păsărilor" - eu îl voi vedea pe Caine. Dar cel mai mare elogiu pe care i-l pot aduce este că, în timpul filmului, mi-a venit în minte un fragment din Evelyn Waugh (coleg de breaslă, de generaţie şi de biserică catolică cu Greene) - o rugăciune "pentru cei înţelepţi şi delicaţi şi piezişi". Şi m-am pomenit rugîndu-mă pentru Fowler: o fi el un personaj imaginar, dar are nevoie. Povestea e cunoscută - mai ales de către cei care n-au citit-o - pentru antiamericanismul ei. E vorba despre relaţia dintre Fowler - care trăieşte în Indochina ca în