Între demisia preşedintelui Fernando de la Rœa, din 20 decembrie 2001 şi alegerile prezidenţiale încheiate la 26 mai 2003, prin instalarea singurului candidat rămas în cursă, Nestor Kirchner, Argentina a trăit una dintre cele mai deprimante perioade din istoria ei. După cinci ani de recesiune economică, cu 60% din populaţie trăind sub pragul sărăciei, criza s-a cronicizat, determinînd comportamente politice şi sociale atipice. "Să plece toţi", striga populaţia la marile mitinguri din iarna lui 2001-2002, cînd mandatul unui preşedinte instalat pe trei luni a durat o săptămînă, cînd băncile îşi închiseseră ghişeele şi nu mai dădeau decît cu ţîrîita banii înapoi, cînd numărul săracilor creştea cu 2.500 pe zi şi perspectivele păreau atît de sumbre încît nu s-a găsit nici măcar un general gata să salveze ţara prin reţetele dictaturii militare. Dintre politicieni, unii au plecat, alţii au rămas şi şi-au văzut de ale lor: campanii electorale, promisiuni, alianţe, delimitări, acuzaţii. În cursa pentru alegerile prezidenţiale au rămas, în cele din urmă, doi candidaţi, amîndoi din acelaşi partid mare, marcat de tendinţe centrifuge, de lupta dintre grupurile de interese pentru accesul la sursele de unde se pot distribui privilegiile, avantajele, banii. Partidul lui Peron, inventat de întemeietorul său cu promisiunea de a îmbogăţi poporul, a reuşit să-i îmbogăţească pe activiştii partidului. Unul dintre candidaţi, Nestor Kirchner, era cvasi-necunoscut, celălalt - Carlos Menem - prea bine cunoscut. Primul a fost susţinut de preşedintele în exerciţiu, Eduardo Duhalde, şi se crede că nu este decît un om de paie promovat pentru a asigura continuitatea fracţiunii anti-Menem. Totuşi, omul are merite: a fost guvernatorul provinciei Santa Cruz, un teritoriu imens, foarte slab populat, cu mari resurse petroliere, minerale şi cu potenţial turistic, unde îmbinînd politica de auster