contribuţie la istoria universală a întrebărilor Cînd am auzit vorba cuiva cum că nu există mari răspunsuri, ci doar mari întrebări, am tresărit un pic de satisfacţie: eu ştiam asta de mult, pentru că eu sînt român! Întrebările au fost, mereu, preferatele mele. Întîi, pentru că întrebările sînt bune la orice, ca un fel de haină miraculoasă care, la nevoie, foloseşte de manta de ploaie, cămaşă de gală, cojoc în toiul crivăţului şi costum de baie la Mamaia. În al doilea rînd, pentru că întrebările care frămîntă la un moment dat cetatea mi se par a fi cea mai privilegiată cale de cunoaştere a spiritului locului şi timpului. Acum, la noi, întrebarea zilei este: "Şi care e problema?" Cînd vrei să arăţi că eşti stăpîn pe situaţia care, altfel, e cam albastră, zici: "Şi care e problema?". Cînd vrei să pari nepăsător şi detaşat zici: "Şi care e problema?". Cînd vrei să parezi o altă întrebare în care nu te simţi prea în largul tău, fie din cauza muştei de pe căciulă (varianta daco-romană a lui mauvaise conscience ), fie din cauza nepriceperii, zici: "Şi care e problema?". Cînd te enervează vreun nepoftit sau te agasează vreun prostănac îi zici, mîrîind: "Şi care e problema?". Cînd joci neînţelegerea în faţa unei împrejurări în care numai neînţelegător nu ai dreptul să fii, zici: "Şi care e problema?". Cînd vrei să zici că nu-ţi pasă, zici: "Şi care e problema?"... Zicerile acestea se însoţesc, cum altfel?, de coregrafia potrivită. Uneori, corpul se repede agresiv înainte şi vorbele sînt un pic răstite, ca o ameninţare, alteori, umerii se ridică şi capul se duce, politic, între ei, în alte situaţii te laşi zîmbind pe spate, relaxat, şi priveşti pe sub sprîncene, după cum, în alt context, încreţeşti fruntea şi iei o mină preocupată cum că, vezi Doamne, chiar vrei să afli... Ca orice pe lumea asta, şi întrebările sînt mari sau mici, esenţiale şi decorative, universale