Sînt sărac. M-am convins de lucrul acesta după ce am urmărit la TV cîţiva demnitari declarînd firesc, nonşalant, că ei aparţin clasei de mijloc. Inşii în cauză aveau două-trei apartamente, cam tot atîtea maşini, terenuri şi, evident, un cont bancar de peste 10.000 de euro. Pînă să-i fi auzit pe respectivii mă răsfăţam cu gîndul că eu mă aflu, pe undeva, pe la jumătatea drumului dintre sărăcie şi prosperitate. Am reuşit să-mi cumpăr un apartament, plătesc nesfîrşite rate pentru un amărît de Cielo şi chiar dacă n-am cont în bancă- deşi m-aş mulţumi chiar şi cu unul mic, sub cinci mii de euro!- în comparaţie cu românii care întind cu greu de bani de la un salariu la altul, obişnuiam să mă consider pînă mai ieri ceva mai norocos sau poate mai muncitor. Una peste alta, aparţineam clasei de mijloc. Pe urmă, brusc, odată cu apariţia la TV a demnitarilor respectivi s-a prăbuşit totul; mi-am dat seama cît sînt de sărac. Să mă explic. De fapt, ce am? Dacă aş fi pus să completez o declaraţie de avere n-aş putea trece decît apartamentul. Maşina nu e a mea, e a băncii. Şi nici măcar apartamentul nu e numai al meu, e al familiei şi e foarte clar că dacă nu ne căsătoream, nici eu şi nici soţia mea nu am fi reuşit să avem o locuinţă. Dau exemplul personal (deşi parcă o aud pe doamna mea reproşîndu-mi că iar vorbesc din casă!) pentru că sînt convins că mulţi, foarte mulţi români se află în situaţia asta: de a avea, uneori ca singură valoare de menţionat într-o ipotetică declaraţie de avere, un apartament. De la părinţi, moştenire, cumpărat cu greu sau pentru care încă mai plătesc rate. E averea lor, a noastră. În rest? Nimic, nu e absolut nimic care să poată fi aruncat la înaintare într-o eventuală comparaţie cu vecinul restanţier de şapte luni la întreţinere. El are un apartament, eu la fel. Dar nici unul dintre noi

nu are cont în bancă, o colecţie de tablouri, o fermă