În timpul recentei finale de Cupă UEFA, imediat după ce una din echipe marcase un gol şi mingea era la centru pentru a fi repusă în joc, un individ îmbrăcat în costum de arbitru a intrat pe teren şi s-a îndreptat cu aplomb către arbitrul cel adevărat; şi-a jucat, preţ de cîteva secunde, rolul, apoi şi-a scos, cu o dexteritate trădînd un îndelung antrenament, costumul şi a luat-o la fugă, traversînd în diagonală terenul. Rapiditatea gesturilor ca şi ezitările camerei de luat vederi au făcut anevoioasă descifrarea cuvintelor pe care individul le avea pictate pe spate. Scena nu a suscitat mai deloc comentarii, într-atît a devenit de frecventă. Sporturile favorite ale acestor suporteri exhibiţionişti sînt fotbalul şi tenisul; ultimul, pe lîngă că permite o mai mare intimitate cu publicul spectator, prezintă şi avantajul că dă posibilitatea executării unei sărituri peste fileu, mărind vizibilitatea părţilor intime ale protagonistului. Exhibarea nudităţii a fost, în urmă cu mai bine de trei decenii, unul din modurile prin care mişcarea hippy îşi afirma non-conformismul. Era, totodată, şi o manieră de a marca nostalgia paradisului pierdut, dorinţa de a regăsi starea de inocenţă anterioară păcatului originar. Căderea treptată a tabů-urilor a banalizat exhibiţionismul, fără însă a elimina cu totul sentimentul că nuditatea înseamnă, totuşi, transgresarea unor interdicţii şi a unor norme. Totodată, s-a încercat "insolitarea" fenomenului, ca să reiau o formulă binecunoscută teoreticienilor literaturii, prin plasarea lui în situaţii inedite. Un fotograf a devenit celebru prin scenele de grup pe care le improvizează (vorba vine), alăturînd sute, mii de trupuri goale întinse pe iarbă sau pe asfalt, voluntarii se înghesuie să facă figuraţie, deşi rămîn în anonimat, iar realizarea fotografiilor a intrat deja în tradiţie, precum saloanele anuale de pictură. Şi mai interesantă e