La sfîrşitul săptămînii trecute, la ora la care înainta către periferiile Clujului, pînă şi trenul căpătase o dulce lentoare. De-o parte şi de alta, o platformă industrială în devenire şi mai ales coline de un verde proaspăt. Şi ceva vile. Era o oră proaspătă a dimineţii, erau ceva nori pe cer (dar n-avea să plouă) şi, din vîrful patului de wagon-lit, mă întrebam de ce oare nu am dat paginilor printate o literă mai mare, care m-ar fi ferit ca, în legănarea trenului, să-mi sară ochii printre rînduri - o senzaţie cu totul inconfortabilă, mai ales în dimineţile în care începi să citeşti înainte de a te fi spălat pe dinţi. Articolul cu pricina vorbea despre Stan şi Bran*, despre cariera lor şi memoria lăsată în urmă. Stan Laurel s-a născut pe la 1890 în Yorkshire şi a fost de mic un copil foarte fragil şi stîngaci, dar cu mintea iute. Mama sa, încă tînără, coborîse dintr-un orăşel american mai din nord; tatăl său, Arthur Jefferson, se mişca în lumea caravanelor de teatru, pentru ai cărei oameni scria scheciuri; fiul i-a crescut în spatele cortinelor, debutînd la rîndu-i destul de tîrziu, pe la 16 ani, într-un spectacol al trupei Glasgow Britannia Theatre. Oliver Hardy, viitorul său tovarăş, se născuse în Sudul cu pufi de bumbac plimbaţi de curenţii aerului cald, într-o familie înstărită, fostă proprietară de sclavi; tatăl său murise pe cînd Olie era micuţ, astfel încît viitorul Bran a crescut sub controlul mamei, în sufrageria largă din hotelul proprietate personală din Madison, Georgia. În ciuda a ceea ce eu credeam, Stanley a fost creierul duo-ului. El era scenaristul filmelor comune şi, adesea, producătorul. Şi, mai ales, de-a lungul carierei lor, Stan a fost mereu mai bine plătit decît Bran. Habar n-aveam. Ei, şi intrînd în gara clujeană în acea dimineaţă, ascultînd zvonul de manele cu ecou între geamurile împăienjenite, privindu-i pe cei cîţiva drumeţi care s