Declararea averilor s-a transformat din momentul adevărului în băşcălie naţională. Pachetul anticorupţie a vrut să-i împace pe toţi, să facă puţină lumină sub vălul care acoperă subteranele politicii, dar o lumină mică face întunericul de pe margini mai dens. Legislaţia tip şvaiţer (unde se observă mai degrabă găurile) s-a confruntat cu aşteptările foarte ridicate ale publicului. Pachetul anticorupţie a fost un mic pas înainte şi, după ce legea a început să funcţioneze, se poate spune că pasul a fost prea mic. Dacă tot a deschis cutia Pandorei, guvernul trebuia să meargă pînă la capăt. Pachetul de legi anticorupţie ar fi trebuit să dea semnalul că acest guvern, spre deosebire de cele precedente, este capabil să rezolve problema, că va fi dur şi nemilos cu corupţii. Numai că elanul iniţial s-a pierdut pe drum. Dincolo de faptul că a fost fascinat de postura eroului pozitiv, guvernul n-a avut un plan conform căruia să elaboreze legile, ci a elaborat planul în funcţie de legile pe care le avea în sertar. Corupţia este un fenomen parazitar în multe domenii, în diverse feluri. Rezolvarea problemei printr-un singur act este modalitatea sigură de a legifera fără a lua în calcul consecinţele practice şi dinamica interacţiunii lor. Dorind să fie exhaustiv, pachetul anticorupţie a ajuns să cuprindă prevederi care nu prea au de-a face cu corupţia. Un exemplu este modificarea de substanţă a statutului funcţionarilor publici. S-ar putea spune că funcţionarii publici sînt principalii beneficiari ai micii corupţii, mai enervantă pentru simplul cetăţean decît cea mare. Este adevărat, dar statutul funcţionarilor, încadrarea lor în funcţii, examenele, treptele de carieră, atribuţiile instituţiilor din domeniu, adică substanţa acelui titlu de lege, nu are de-a face cu corupţia. Şi tocmai codul etic de conduită al funcţionarilor publici, elaborat pentru a bara calea micii corupţi