"Kranz Scweizerberg, sau Cerasela Valente, ar trebui să mă cheme, ar fi mult mai onest aşa, genul nu contează", a spus stîrnind în jurul ei nedumerire, pentru că să ne păzească transcendentul, cine ar vrea să poarte un nume de desen animat sau de eroină de telenovelă? Sau, aşa cum se elucidează imediat, de şoricel gri, care stă numai în întuneric şi aleargă de la un colţ la celălalt lipindu-se de pereţi şi de păpuşă de cîrpă, cu nas de cîrpă, cu buze de aţă şi, detaliu esenţial, fără sînge, fără vine. Dacă ar chema-o Kranz Schweizerberg, aflăm şi nu Daria, toate purtările ei de şoricel speriat şi-ar găsi explicaţia şi nimeni n-ar mai folosi, vorbind despre ea cuvinte precum timidă, fraieră sau bleagă. Şi pentru că aceasta este o discuţie prietenească şi nu un interviu pe tema timidităţii, care ar fi avut marele dezavantaj de a se numi interviu şi de a fi făcut cu timizi, expunîndu-se în acest fel tuturor inhibiţiilor, îi respectăm dorinţa şi spunem că desfăşurînd de multă vreme cercetări pe propria lui piele, doctorul Kranz Schweizerberg (aceeaşi Daria de mai sus) a identificat în sine semnele timidităţii şi s-a lăsat cuprins de disperare.

Cîteva dintre semnele timidităţii Pe scurt spus, atunci cînd oferă cuiva o brichetă, sau îi deschide uşa, Dr. K.S. spune tot el "mulţumesc". Numărul lui de "mă scuzaţi" şi eventual "mulţumesc" depăşeşte, pe zi, numărul de "deci" comişi de un vorbitor mediu de limba română. Bate la uşă atît de încet încît nimeni de pe partea cealaltă nu îl aude. Are tendinţa de a-l lăsa să treacă pe lîngă el pe cineva căruia voia să-i spună ceva foarte important, fiindcă nu a găsit un mod potrivit de a-l opri. Se prezintă cuiva şi uită cum îl cheamă. Vorbeşte prea şoptit, prea repede, prea bălmăjit sau general tahicardic. Vorbitul în public îi provoacă stări de rău fizic, la tîmplele lui K. S. pulsează atunci venele, i se taie respiraţi