Ai părăsit autostrada dinspre Capitală şi drumul de la Piteşti la Slatina se deschide verde, de-o parte şi de-alta cu pomi şi cu restaurante noi. O colină, o vale, drumul se arcuieşte fără eforturi pînă la intrarea în Oltenia. Slatina - de-o parte Combinatul de aluminiu, profitabil şi tras într-o nuanţă de albastru; de partea cealaltă Oltul, cu o plajă pe malul stîng. Pe malul drept, oameni de-ai locului vînd peşte proaspăt; să-l pipăiţi pe burtă, ţiganii îi bagă pietre pe gură - ne spune şoferul -, înainte băgau bile de rulment dar acu' rulmenţii sînt scumpi ca dracu'... La mijloc, între combinat şi rîu, oraşul: blocuri din anii '70-'80 pe bulevardul Al. I. Cuza şi, undeva spre vale, cîteva măreţe vile noi, născute, evident, din salarii de bugetar. În faţa hotelului Parc, însoţitorul meu, brăilean de origine, se uită în stînga şi-n dreapta, întrebînd discret dacă frumuseţile astea locale sînt oltence sau Oltenia începe doar dincolo de Olt; tot ce e frumos pe lume e oltenesc - supralicitează situaţia una dintre gazde, chestionîndu-ne apoi dacă am luat bilet la 6 din 49, pentru că milionul în dolari tot nu s-a dat. ...În Scorniceşti intrăm ca-ntr-o enclavă urbană apărută în plină cîmpie, pe malul unui pîrîiaş - Plapcea - ce căpătase chiar ceva rime într-o vreme: (...) să-i ducă vieţii dreaptă lancea / (...) / Neînfricatul tînăr de pe Plapcea, spunea Nicolae Dragoş într-o poezie de prin 1978, dar, pe căldura asta, cine-şi mai bate capul cu rimele celuilalt veac? Localitatea nu e la drumul naţional. Sat devenit oraş oarecum cu forţa, Scorniceştiul rămîne, pînă una-alta, frîntură din paradoxala Românie: case vechi, blocuri noi şi vile şi mai noi, un spital cu zidul murdar pe lîngă streşini (s-a intenţionat recent mutarea aici a unui sanatoriu TBC şi localnicii s-au opus), un drum principal cu asfaltul spart pe care văd rulînd, în faţa noastră, un Mercedes de acum