Nu mai ştiu cînd m-am îndrăgostit de America. Ştiu doar că foarte repede după ce am văzut-o. Blondă, bine făcută, cu un aer mai degrabă nepăsător la problemele lumii, îmbrăcată provocator, încîntător de superficială, niciodată plictisitoare, niciodată a mea. Ştiţi genul: fata cu care n-ai avut norocul să faci liceul. Nu-i vorba, mi se povestise de ea. Ştiam că n-o să rezist. De fapt, cum să nu cedezi cînd ţi-ai petrecut adolescenţa visînd la programul Apollo, ascultîndu-i pe Corey Hart sau David Bowie şi antrenîndu-te la piscină pentru lunga partidă de înot pînă în Iugoslavia, absolut necesară în lipsa unui paşaport...? Fireşte, a venit şi ziua cînd am fost prezentaţi unul altuia şi am înţeles că trebuia să mă fi născut acolo pentru ca să mă bage în seamă. După care m-am resemnat, cum se spune, cu nevasta naţională, sperînd în secret că se va găsi chirurgul care, după o operaţie socio-estetică, s-o facă pe România mea să semene cu ispita de peste ocean. Şi uite că s-a întîmplat invers. Duminica trecută, Colin Powell a ieşit cu o declaraţie care chiar şi la Bucureşti ar trece în ziua de azi drept neîndemînatică. În esenţă, Powell spune că atacurile din presa americană, legate de faptul că Statele Unite n-au găsit arme de distrugere în masă în Irak sînt doar o preocupare a presei, nicidecum a publicului. "Americanii", spune Powell, "sprijină în continuare administraţia Bush". Cu alte cuvinte, presa e îndemnată să scrie pe gustul mulţimii, indiferent care e adevărul. Chiar dacă fără aceste arme războiul pare acum pornit fără motiv, presa ar trebui să bage de seamă că americanilor le-au plăcut transmisiile în direct de la Badgad. O presă responsabilă ar trebui să nu-şi inportuneze publicul cu ideea stupidă că administraţia a modificat pe şest în catalog nota la purtare a lui Hussein, tocmai ca să poată să-l exmatriculeze. Vi se pare o retorică familiară? Dacă da,