M-am deşteptat foarte tulburat dintr-un vis care mi-a pus problema într-un mod foarte abrupt: Codrescu, n-o să ajungi niciodată o marcă. Visul a fost, fără îndoială, o influenţă a serii dinainte, cînd am urmărit povestea Marthei Stewart, gătită pentru televiziune. Filmul era destul de blînd cu Martha şi nu foarte dur cu etica muncii şi setea ei obsesivă de perfecţiune de sorginte luterană. Desigur, a trebuit să-şi părăsească familia şi să o ia pe nişte scurtături în afaceri, dar ea constituie o perfectă poveste americană de succes, aşa că ce treabă am eu? Pînă să am visul acesta, nici nu mi-am dat seama că voiam să fiu Martha Stewart. Niciodată nu am tînjit decît la imperfecţiune şi, la mine, etica muncii se ofileşte de îndată ce unul dintre prietenii mei sună şi zice: "Hai să ieşim la un pahar!". Sînt poet, nu inginer de cofeturi şi, cu toate acestea, visul ăsta n-a fost întru totul o prostie. Cu ani în urmă, am realizat că mă mistuie o poftă de Andy Warhol. Andy, un fel de Martha Stewart al epocii sale, era un neobosit perfecţionist de mărci, unul dintre primii indivizi al căror nume a devenit tot atît de singular precum Coca-Cola. Atît Martha cît şi Andy şi-au schimbat numele lor est-europene în vocabule anglo, uşor de ţinut minte, o manevră care fusese experimentată de ani de zile la Hollywood. De fapt,

a transforma un nume plin de consoane într-o scurtă exhalaţie vocalică este o precondiţie a succesului. De la Ralph Lauren la pop-starurile cu un singur nume, precum Madonna şi Prince, primul pas pe drumul de cărămizi galbene este eradicarea numelui de botez şi reinventarea poreclelor. În visul meu, se făcea că eram la o petrecere înghesuită şi multă lume venea la mine şi îmi pronunţa greşit numele. M-am trezit stors de a tot spune Nu K, C, Nu Cord, ci Codr iară şi iară. Şi asta era numai parte din problemă. Restul consta în faptul că aveam prea mult