Indignarea care a cuprins - la o cafea, brînzoveneşte, iar nu public - aceleaşi cercuri de intelectuali care se indignează mereu, spre amuzamentul legiuitorului, cu privire la legea locuinţei, este, vorba fondatorului Dilemei, prost plasată. Se pierde din vedere esenţialul, cauzele prime pentru care există o asemenea lege, pentru care există administratori care pot intra în casa particulară. Ele sînt două: 1. modul ambiguu, adică prost în care este legiferată în Constituţie chestiunea proprietăţii, a inviolabilităţii ei indiferent de motiv şi 2. Existenţa, ba chiar perpetuarea ei şi după 1989, a locuirii colective concentraţionare, de la bloc. Despre prima cauză, ca şi despre alte prevederi "originale" ale constituţiunii post-"revoluţionare", ştim că are duşmani puternici, dar puternici de tot. Nu s-a auzit deloc cum că modificările estimate cuprind şi aspectul inviolabilităţii proprietăţii şi nici pe opozanţii în drept să se bată pentru el, căci pe el se fundează doctrina lor, nu i-am auzit discutînd decît despre ţintele false (căci minore) propuse spre dezbatere de către cei la putere. Cu alte cuvinte, cîtă vreme de treisprezece ani nu s-a putut reglementa chestiunea proprietăţii, deşi am avut patru ani guverne, ai zice, de centru-dreapta, despre ce detalii ce decurg direct din ea discutăm acum? Restaurarea caselor nu se poate face pînă ele nu-s date îndărăt. Planuri ample, de dezvoltare în perspectivă, de felul proiectului răposat Bucureşti 2000, sînt fundate pe rezolvarea litigiilor legate de proprietatea asupra petecelor de pămînt. Agregarea marilor exploataţii agricole este sabotată de faptul că proprietatea nu s-a isprăvit de soluţionat. Aşa ajungem la punctul al doilea. Faptul că proprietarul de bloc este printre primii "puşi în posesie" este una dintre glumele proaste ale guvernării Roman. Grăbită să scape de ghetouri, acesta le-a vîndut pe mai nimic