Festivalul Transilvania (1) Atunci cînd cineva îmi spune că filmul preferat al criticilor, Cetăţeanul Kane, e supraestimat, pot să-l invit la o bere, ca să discutăm. Atunci cînd cineva îmi spune că filmul meu preferat, Al treilea om de Carol Reed, e o făcătură, pot să-l invit la o bere, ca să discutăm. Dar atunci cînd cineva îmi spune că filme precum Sciuscià şi Umberto D. de Vittorio De Sica, sau Pather Panchali de Satyajit Ray, sînt sentimentale, lipsite de rafinament sau sărace din punct de vedere intelectual, ştiu că orice discuţie s-a terminat, iar berea nu mai foloseşte la nimic (decît, eventual, la spart capul persoanei care a spus asta). Astfel de filme fac un lucru pe care cinematograful rareori îl face, deşi, ca artă populară, stă în puterea lui să-l facă; e un lucru pe care-l fac Dostoievski şi Dickens - amîndoi scriitori populari - în cele mai bune pagini ale lor. În termenii cei mai simpli: astfel de filme îţi arată oamenii într-un fel care te face şi pe tine să te simţi mai om. Cînd ieşi de la ele, te simţi terminat, dar vrei să intri din nou - şi asta nu din cauză că ţi-ar plăcea în mod deosebit să suferi, ci pentru simplul motiv că nu ţi s-a mai întîmplat, într-o sală de cinema (adevărul este că nu ţi s-a întîmplat prea des nici în viaţa de toate zilele), să te gîndeşti atît de intens la o altă fiinţă omenească, timp de 90 de minute, fără pauze, fără scăderi, fără să te cauţi de fapt pe tine, fără să-ţi doreşti vreo recompensă pentru concentrarea ta. N-aş vrea ca toate filmele să fie aşa; filmul e o artă coruptă, nu-cu-totul serioasă, iar eu sînt unul dintre cei care o plac aşa cum e. Dar dacă o vizită la cinematograf se poate apropia uneori de o experienţă sacră, apropierea se datorează numai unor astfel de filme. Pentru a face un astfel de film, ai nevoie de o generozitate absolută, de o capacitate de a te exprima simplu (e vorba despre o sim