Statul la spital, chiar şi cîteva zile, mai ales în urma unei intervenţii chirurgicale, nu e o experienţă uşor de uitat. Spaţiul conferit bolii îşi impune regulile şi ritualurile asupra pacientului, care se vede nevoit să încerce să supravieţuiască într-o situaţie limită şi să-şi asume condiţia de trup. Numele spitalului şi al personajelor implicate nu sînt relevante, fiind vorba de o istorie exemplară. Privită din interior. (I. P.)

Istorii şi amintiri Pe vremea lui Ceauşescu, spitalul era mai sperietoare decît acum. Cum se poate aşa ceva, veţi spune, cînd se ştie cum e cu dotarea, cu salariile medicilor, etc... Atunci era şi mai rău: se făcea şi militărie. Spitalul era unul din locurile în care se intra greu din afară, şi dinăuntru nu puteai ieşi (decît prin inimaginabile acte de eroism precum săritul gardului sau îmbrăcatul, pe şest, cu haine de acasă). De altfel, nici hainele nu le aveai la tine, se lăsau la numita garderobă, de unde ieşeai încătuşat în uniforma de boală: cămaşa cu şiret şi halatul cu buline, aproape crocante de atîta spălat şi călcat. Starea de boală căpătase, aşadar, şi elementele exterioare asemănătoare celei de detenţie: uniforma, interdicţia de a ieşi, gardianul... Pînă şi partea cu ieşirea din viaţa socială era asemănătoare: la spital, aveai un pronunţat sentiment de recluziune, intrai într-o categorie socială aparte. Oricît de bun era doctorul, sau de apropiat, personalul mediu îţi dădea, în cele mai multe cazuri, senzaţia de "zbor deasupra unui cuib de cuci". Nici măcar banul, fie el de 10, 25 sau 50 de lei, nu rezolva situaţia în favoarea pacientului: oprea doar alunecarea ei pe pante tragice. Abia trecerea dincolo de gardul spitalului şi prima plimbare la soare te făceau să te simţi, din nou, membru liber al lumii mari.

Bietul trup După '89, lucrurile s-au mai liberalizat, în sensul unei mai mari permisivităţi, şi, ca at