"Pînă cînd o să stăm aşa într-o adunătură de cocioabe?" Interogaţia nu era decupată dintr-un interviu prin care, cu 50 de ani în urmă, Scînteia celebra molima urbanistică de care se contaminase subit conducerea partidului. Propaganda oficială preamărea proiectele aferente prin toate mijloacele, iar venerabilele staţii de radioficare nu se săturau transmiţînd şi retransmiţînd şlagărul la modă: În Bucureştiul iubit, / Azi negura s-a risipit, / Şi în străvechiul oraş / Vieţii-i croim nou făgaş. Integrîndu-se în acest vacarm, acestea erau speculaţiile premonitorii pe care George Călinescu le atribuia eroului său arhitectul Ioanide, din romanul cu titlul asemănător. Cartea vedea lumina tiparului la sfîrşitul lui 1953, anul cînd pioasa strămutare a părintelui popoarelor în cripta lui Lenin precipita Kremlinul în criza consemnată de analele epocii sub denmirea "dezgheţul". Una dintre primele măsuri prin care cîrmuitorii României se adaptau acestei conjuncturi era sistarea lucrărilor pe sinistrul şantier al Canalului Dunărea-Marea Neagră. Decizia ţintea să tempereze slăbăticia represiunilor şi totodată să transfere vastele resurse îngropate în săpăturile Canalului către investiţii conectate la nevoile reale ale populaţiei. Pe fondul acestor reorientări strategice a fost lansat ambiţiosul plan al reconstruirii Capitalei: înălţarea unor noi cartiere muncitoreşti, deschiderea marilor şantiere care pregăteau instalarea metroului şi transformarea cetăţii lui Bucur în port la Dunăre. În consensul acestor utopii edilitare purtînd girul guvernului, răsuna şi discursul utopic al lui Ioanide, dornic nu numai să cultive utopia, ci şi să îi dezvăluie

raţiunea de a fi. Mai presus de puterea politică, declară cu o sinceritate şocantă arhitectul, stă puterea urbanistică. În cazul României, efortul urbanizării este inseparabil de cel al modernizării. Oraşele patriei nu erau dec