Îmi amintesc, din primele săptămîni post-revoluţionare, cînd ne dedam cu voluptate deliciilor comunicării fără constrîngeri cu "străini" (ghilimelele vor să evidenţieze semnificaţia aparte pe care acest cuvînt o avea încă în minţile multora), reacţia acestora: descopereau cu stupoare precaritatea materială în care fusesm scufundaţi, dar şi o anume bogăţie a relaţiilor sociale, concretizată în faptul că prin cîteva telefoane găseam fără greş persoana capabilă a deschide orice uşă, că eram, dacă nu prieteni cu toată lumea, măcar cu prietenii a toată lumea, că nu ne sfiam să dăm buzna fără preaviz într-un număr impresionant de case, şi multe alte asemenea vrăjitorii. Era, aveam să aflu mai tîrziu, o imensă concentrare de capital social obţinută - fie-mi iertată licenţa - printr-o pre(a)lungă acumulare primitivă. În anii ăia în care fiecare eu era oprimat de sistem, singura şansă de supravieţuire a fiecăruia era în cel de alături: lapte nu se găsea, dar vărul de la ţară al unui vecin îţi putea asigura porţia în schimbul unor meditaţii; cinematografele erau cotropite de filme infrecventabile, dar petreceam nopţi de neuitat la prietenul - fericit posesor al magicului "video" - căruia alt prieten (cumnat cu un pilot de linie internaţională) îi aducea casetele cu filmele, de multe ori de serie B, dar oricum altceva; xerocopiile cărţilor interzise erau subiecte de discuţie prelungită pînă la reapariţia matinală a tramvaielor îngheţate. Sînt convins, fiecare din cei care au trăit anii aceia poate multiplica aceste exemple. Sistemul totalitar crease spontan o reţea de relaţii între oameni remarcabil de eficientă, care făcea ca performanţele sociale să fie neaşteptat de bune, pentru condiţiile date*. Sigur, cine ştie cum se trăia pe atunci (mă refer la mizeria deopotrivă morală şi materială) poate fi scandalizat de introducerea, în acest context, a noţiunii de performanţă