În prima parte a acestui eseu (Dilema 531) autorul meditează asupra semnificaţiilor nopţii şi ale "zilei" liturgice. "Dumnezeu - întuneric şi lumină, un Dumnezeu imagine şi un Dumnezeu al cuvintelor, toate se contopesc într-o exaperienţă pe care cei ce au trăit-o au descris-o prin plinătatea simţurilor, adăugînd desigur că experienţa le depăşeşte totuşi."

Biserica îşi asumă un caracter unificator şi pe de altă parte, Ea oferă elementelor ei posibilitatea de a îşi continua viaţa într-un mod organic, transfigurat. Asupra simţurilor ea operează aceeaşi temă. Atît ochiul, urechea sau degetele îşi au rolul lor în viaţă. Slujbele se adresează tuturor simţurilor, ca de altfel întreaga manifestare a cultului creştin. Există aur pentru ochi, tămîie pentru nas, muzică psaltică şi rugăciuni pentru auz, moaşte şi icoane pentru pipăit ori sărutat, vin, apă, pîine, colivă, untdelemn pentru gust. Nimic nu este neglijat şi lipsa unuia dintre simţuri ar duce la o micşorare a fastului cultic. Este adevărat că ochiului îi sînt oferite cele mai multe prilejuri de desfătare, dar sunt slujbe speciale ţinute pe întuneric. Tot ochiul este privit ca poarta celor mai multe dintre relele care vatămă mintea credinciosului. Atîtea indicaţii se dau pentru cel ce caută o altă viaţă de a-şi feri ochiul de cele "ale lumii acesteia". Odată străpunsă bariera ochiului nimic nu mai poate opri ispitele să-şi facă lucrarea amăgitoare în suflet. Cu toate acestea descopăr o graniţă foarte fină între acceptarea sau respingerea iluziei şi a efectelor ce le pot avea. Pentru că în Biserică este vorba de simbol şi icoană, dar apare desigur şi idolul şi iluzia. O primă diferenţă între acestea ar fi că simbolul şi icoana sînt legate de o istorie explicit sacră a vieţii, în timp ce iluzia este "reprezentant" al neantului. Amintesc faptul că pentru logica discursului teologic negativul nu are o viaţă ega