"Multe programe de radio şi televiziune, ca şi unele cărţi şi benzi desenate vulgare, corup minţile şi morala poporului". Afirmaţia îi aparţine unui congressman democrat de Arkansas, E.C. Gathings, şi a fost rostită pe 20 iunie 1951. Am descoperit-o într-un studiu publicat de Keisha L. Hoerrner, asistentă la Manship School of Mass Communication de la Louisiana State University, în Web Journal of Mass Communications Research, iunie 1999. Studiul se ocupă de audierile care au avut loc în anii '50 în Congresul Statelor Unite pe tema violenţei în programele de televiziune. Cum tema violenţei la TV este de actualitate şi în România şi întrucît mi se pare că nu ne-ar strica să învăţăm, şi în acest domeniu, din experienţele societăţilor democratice, rezum aici, alcătuind un fel de fabulă, studiul cu pricina. Anii '50 sînt numiţi "Anii de Aur" în istoria televiziunii americane: a fost perioada cînd televizorul a pătruns rapid în casele americanilor (în cîţiva ani s-a ajuns la 90 de milioane de aparate TV). Faţă de ce se vede acum la TV (nu numai în America), violenţa era în scutece. E suficient, pentru a măsura distanţa, să reproduc exemplul primului caz de "criminal affair" apărut într-un program de radio şi consemnat în Congressional Record (arhiva de documente oficiale ale Congresului), la cererea senatorului democrat Ed Johnson: "the adulterous affair Ingrid Bergman had with Roberto Rossellini"! Astăzi, cînd televiziunile ne prezintă degajat toate amantlîcurile posibile, o asemenea atitudine poate părea puritană. Cît despre televiziune, acelaşi senator a cerut includerea în Congressional Record a unui articol din Washington Post în care se relata adunarea publică a unei asociaţii civice (National Catholic Conference on Family Life) îngrijorate de violenţa din programele TV. Societatea, aşadar, a recţionat chiar de la primele semne, prin scrisori adresate Congresul