"Economiştii au recunoscut de multă vreme că în practică, spre deosebire de teorie, puterea în corporaţia matură s-a deplasat de la acţionar în mîinile conducerii operative". Aşa spune economistul american John Keneth Galbraith în "Ştiinţa economică şi interesul public*", descriind paradoxul proprietarului care nu mai dispune de capitalul său în cazul marilor companii transnaţionale. Galbraith scrie despre capitalismul avansat - cînd acţionarul anonim, dispersat pe bursele mondiale, este "răpus" de managerul blindat de MBA-uri, superspecializat, dar imaginea surprinde foarte bine prima fază a capitalismului românesc, de fapt a socialismului "în descompunere" din anii '90-'92. Acţionarul-stat şi-a luat atunci dintr-o dată mîna de pe întreprinderi, care au rămas, teoretic, controlate de stat, dar practic au trecut în mîinile directorilor. Reprezentantul statului ca acţionar al celor peste 6.000 de întreprinderi a fost desemnat Fondul Proprietăţii de Stat, care deţinea 70% din capitalul social. Restul de 30% a mers la FPP-uri - actualele SIF-uri, sau a fost privatizat "în masă" (adică prin cupoane). Ulterior, cuponiada a dus la restrîngerea ponderii FPS ca acţionar, dar în măsură nerelevantă. Scoase de sub pălăria centralelor din ministerele economice şi a cerinţelor planului cincinal, întreprinderile româneşti - proaspete societăţi comerciale - erau chiar în situaţia marilor corporaţii americane unde acţionariatul nu mai conta decît la şedinţele lunare ale Consiliilor de Administraţie sau la Adunările Generale ale Acţionarilor (AGA) - şi mai rare. Acţionariatul nu mai conta în viaţa societăţii, dar firma conta în viaţa acţionariatului - sau mai precis a reprezentanţilor acestuia: scandalul parlamentarilor multiplu AGA-mani, foarte bine plătiţi pentru o şedinţă lunară - a ţinut prima pagină a ziarelor în anii 1993-1994. Rămaşi orfani, directorii - proaspăt mana