Pe vremuri, era tabăra de vară a arhitecţilor şi actorilor. Ca şi a celor care pozau în arhitecţi şi actori, în caftane lungi de in murdar şi sandale de piele model "Visul Colhoznicului". Am prins şi eu cîţiva ani din epoca asta miraculoasă a berii de calitate rurală şi visării de talie mondială. O vreme în care în care serile pe plaja Vămii erau majoritar dedicate discuţiilor despre perisabilitatea fiinţei umane, în opoziţie cu veşnicia mării şi a nisipului. Ei bine, iată că ne-am înşelat cu toţii, cei care stăteam în vara lui 1995, sîmbătă seara, în faţa focului de la Cazemată. Nu numai că veşnicia s-a dovedit cu mult mai scurtă decît ne-am închipuit (cu cîteva zeci de milioane de ani, pe puţin), dar - ce surpriză! - trecătoarea fiinţă umană a reuşit să supravieţuiască Vămii Eterne. Noi mai sîntem, dar locul nu mai e acolo. O vorbă de duh celebră spune că tuturor le e teamă de timp, numai Timpului îi e teamă de piramide. Autorul ei nu-l cunoştea probabil pe micul întreprinzător privat român, căruia nu-i e teamă de nimic şi care, cu puţină ingeniozitate plus ceva fonduri de protocol (cuvîntul şpagă e so nineties...!) a băgat spaima nu numai în piramide, ci şi în lucruri mai vechi decît ele. Între care lacul Snagov, platoul Bucegilor ori ultima plajă pustie din sudul litoralului (între Corsarul şi grăniceri, dacă ştiţi locul...). Ce vreau să spun, dincolo de aceste multe cuvinte? Simplu: Vama Veche s-a dus. Boema de altădată a fost înlocuită de prostituate fără talent la versificaţie, peşti doar cu puţin mai visători decît cei din Neptun şi paznici de umbreluţe cu tot atîtea lecturi cîţi dinţi le-au mai rămas în gură după ultima bătaie pe zonele de influenţă. Cît priveşte zestrea urbanistică , ea e tot mai bogată pe măsură ce mireasa îmbătrîneşte şi se urîţeşte. Ultima podoabă cu trei etaje poate fi admirată în toată goliciunea structurii de beton armat chiar