"A mai venit una!", îmi spune zîmbind portarul de la radio în timp ce-mi întinde plicul alb, imprimat în filigran cu numele unei companii celebre. Pe avizier, lăsate de tura de seară sînt încă două sosite în plicuri şi trei faxuri. Deschid mail-ul şi mai găsesc una. În total şapte. Şi e abia luni... Invitaţii, despre ele e vorba. În fiecare zi primesc fel şi fel de invitaţii. Lansări de carte, decernări de premii, aniversări, comemorări, deschideri de tîrguri şi expoziţii, seminarii, conferinţe de presă. Toată lumea are ceva de comunicat şi, nu ştiu de ce, dar pare musai să fiu şi eu de faţă. Am, n-am treabă cu nu ştiu ce artist sau companie farmaceutică, îmi plac sau nu cărţile de bucate ori cursele de maşini, vreau sau nu să mă întîlnesc cu nu ştiu ce "mare" DJ al lumii călător pe ale noastre meleaguri, eu sînt invitat. Ca să nu mai vorbim despre fel şi fel de caravane sau lansări de produse minune care ajung "acum, în sfîrşit, şi în România". Teoretic, ar trebui să mă simt măgulit. Dacă mă iau după numărul invitaţiilor de acest fel sosite pe numele meu într-o săptămînă şi mai ales dacă pun la socoteală varietatea de domenii în care mi se solicită prezenţa, aş putea să mă las legănat duios de gîndul uşor paranoic că nimeni şi nimic nu mişcă fără să fiu, cel puţin, luat în calcul. Închid ochii şi-mi închipui - zău că pot să fac asta! - cum directorul unei mari companii producătoare de automobile semnează cu propra-i mînuţă invitaţia prin care sînt rugat să particip la "prima vizionare cu public a noilor spoturi publicitare pentru cel mai recent model din gama bla, bla, bla...". Sau cum organizatorii balului bobocilor de la facultatea nu ştiu care nici nu concep să dea drumul distracţiei pînă nu mă bifează pe lista participanţilor. Ca să nu mai vorbim de "lansarea noului album al latino-lover-ului muzicii româneşti (!)", eveniment major la care, de asemenea, p