"Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără

încăpăţînată împotrivire, fără fragilitatea pe care o

pricinuieşte mînia. Iată de ce, pe parcursul sinuos al

unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas vesel."

Paul Morand Integrare în 2007? Întrebarea redeschide în mine fel de fel de răni vechi sau, ca să nu fiu prea dramatic, redeschide teme de meditaţie la care, în mediul neprielnic de pragmatic în care trăiesc, renunţasem de mult. Pentru că Viena nu e nici Roma, nici Bucureşti. Aici nu se trăncăneşte inflaţionist, ci se caută soluţii eficiente şi fără multe dezbateri. (Altfel nu se explică de ce Sigmund Freud a trebuit să folosească o canapea pentru a dezlega limba unor pacienţi care, dacă profesorul ar fi avut cabinetul în Bucureşti, ar fi făcut coadă la el ca să-i povestească verzi şi uscate din profunzimea eului lor superficial şi să-l aducă în pragul disperării prin îngropare în logoree). E oraşul în care nu prea ai ce talk-show-uri să vezi, în care oamenii nu se consumă în antreul politic care e discuţia publică furtunoasă, e oraşul în care abia acum, anul ăsta, s-au mai dezgheţat apele în privinţa grevelor, că din 1945 încoace amatorii de senzaţii sindicale tari nu prea au avut cu ce să se consoleze. Îmi amintesc de anul 1995, anul marcat în istoria locală ca Anul Aderării. După o campanie cuminţică, în care am fost speriaţi cu ideea riscului de a nu adera şi mobilizaţi indirect prin sondaje care indicau o împărţire fifty-fifty a populaţiei între "da" şi "nu", ne-am trezit că majoritatea a votat pînă la urmă "pentru", în procent de 66% (faţă de francezi, la care doar nişte mii de voturi au înclinat balanţa către "da" în referendumurile pe teme europene). Probabil că a fost una dintre ultimele dăţi cînd în Austria a funcţionat "unanimitatea" corporatist-comodă cu care societatea se obişnuise de vreo 50 de ani. Dar Austria n-a fost ni