Cînd am hotărît să facem turul a jumătate de Europă în aproape trei săptămîni, calculele au vizat doar distanţele fizice, adică cele numărabile în kilometri. Tineri, dornici de aventură, dotaţi cu o maşină de vis, miile de kilometri nu aveau cum să ne sperie. Dar nu luaserăm în considerare celelalte distanţe. Despre ce va fi însemnat acest tur de forţă, mai ales mentală, am să povestesc acum, încercînd, cu terapia prin confesiune, să reînţeleg normalitatea cotidianului românesc.

Austria: Noaptea vieneză Am ajuns pe drum întins, de la Bucureşti fără oprire. Viena ni s-a arătat puţin după ora 9 seara. Cum luminile, cam prea multe şi gropile cam prea puţine începuseră să creeze deja o anumită stare de anormalitate, am hotărît să parcăm maşina şi, luîndu-ne inima în dinţi, am descins în plină noapte vieneză. Dintr-un început, strada ni s-a părut dubios de aglomerată. Cu toate că era bine trecut de 9, oamenii ieşiseră la promenadă cu sutele, fără ceas sau frică de cîini. Tineri, bătrîni, punk-işti sau domni în frac, rochii elegante sau rochii agresive, toate lipsite cu desăvîrşire de "huo"-ul bucureştean, se plimbau într-o simfonie de culori, cu dezinvoltură, în grup sau separat. Bicicliştii (mulţi) alunecau fără nici o problemă pe benzile lor, trasate la margine de trotuar (aceleaşi benzi care la Bucureşti testează ambiţia şoferului de a parca exact pe ele). Cupluri de pensionari, ţinîndu-se de mînă, ronţăind ştrengăreşte cîte un hamburger la colţ de stradă sau cinînd select la cîte o lumînare de restaurant, nemăcinaţi cîtuşi de puţin de grijile şi lipsurile unor pensionari normali. Dar, de-abia cînd în faţa Operei un cuplu elegant - el în frac, ea în lame - a ieşit de la spectacol, au încălecat fiecare pe cîte o şa (de bicicletă) şi au dispărut în lumina nopţii vieneze, cînd deja imaginea străzii bucureştene se suprapunea periculos de ireal peste cea pe care