convorbire cu Nicolae MANOLESCU

Cum îi vedeţi pe profesioniştii care în 1989 erau încă la şcoală şi pe cei care practic s-au format în libertate? Se poate vorbi despre o clasă profesionistă care aduce ceva nou? Mai întîi, eu cred că, pînă în 1989, cu toate cusururile regimului comunist, au existat profesionişti. Sigur că existau multe piedici, începînd cu dosarele, cu selecţiile de cadre care se făceau încă de pe vremea cînd eram tînăr, şi terminînd cu promovările. Dar, una peste alta, se poate spune că exista o clasă profesionistă - după cît pot să-mi dau seama, în toate domeniile. După 1990, din păcate, cred că am asistat la o semi-deprofesionalizare - asta din mai multe motive. Unul a fost politic: un fel de năvală, de invazie a tot felul de oameni - nu neapărat tineri, oameni de stiluri diferite - care, sub cuvînt că nu s-au putut dezvolta normal în regimul comunist şi că au fost blocaţi (pe criteriile pe care le ştim), şi-au cerut drepturile; numai că, în locul criteriilor profesionale, au venit cu criterii de altă natură, cum ar fi: "am fost deţinut politic", "am fost persecutat", "am fost gonit din ţară" ş.a.m.d. Şi în felul ăsta, cel puţin în primii ani după '89, presiunea a fost destul de mare. În al doilea rînd, structura profesiilor s-a schimbat radical şi noi am început atunci tot soiul de proiecte legate, de pildă, de învăţămînt, dar nimeni n-a făcut un studiu, ca să vadă care vor fi profesiile solicitate peste un număr de ani, care vor fi profesiile în declin. Rezultatul a fost că reforma învăţămîntului s-a făcut fără să se ţină seama de acest orizont de aşteptare de cîţiva ani. Şi-atunci s-a întîmplat un lucru oarecum de aşteptat: anumite profesii au crescut în interes, într-un mod cîteodată spectaculos - dreptul, de pildă. Înainte, ce era dreptul? Judecătorul care avea puţine cauze de judecat, procurorul care era cu Securitatea în spate şi