- 2 studii de caz - Mircea Cum au reacţionat ai tăi? La început, mulţi ţi-au zis că eşti nebun. Mai ales familia. Nici nu vroiau să audă. Adică băiatul lor, proaspăt student la ASE, pompat cu meditaţii şi speranţe, giugiulit toată viaţa, odorul şi lumina ochilor lor să ajungă un... "ce?" fără facultate. Asta n-ar fi putut să o înţeleagă niciodată. La fel cum n-ar fi putut înţelege dorinţa ta de a-ţi lua viaţa în propriile mîini. Şi tocmai de aia le-ai zis că îţi continui facultatea... acolo. Adică la Paris unde, sprijinit de fratele tău, stabilit de mult în capitala franceză, ţi-ai găsit ceva de lucru, motivaţie pentru prelungirea vizei. Cum ai început? Om de serviciu la un hotel. Aşa ai început. Cu timpul însă, de la spălat scări şi toalete ai mai urcat o treaptă. Ca bell-boy ai început să prinzi şi nişte bacşişuri, pe care le puneai deoparte, la puşculiţă. Cel mai mare "tip" primit vreodată a fost de 100 de dolari, de la un rus cu ţigări de foi şi costum de Armani, dar fără foc. I-ai dăruit o brichetă din alea de plastic, colorate şi ieftine, iar rusul, suflet mare, care ştie să aprecieze, impresionat şi impresionant, ţi-a mulţumit într-un limbaj internaţional şi verde. De la bell-boy... Stadiul de bell-boy l-ai depăşit în doi ani şi aşa ai ajuns, din băiatul-bun-al-familie P., băiatul-bun-la-toate al hotelului. Ai învăţat din mers niţică informatică şi contabilitate, care te-au promovat atît în ochii patronului cît şi în propriii tăi ochii. Ai devenit, cum ai zice acum, cam peste noapte, proprietarul vieţii tale, fără a fi nevoit să te bazezi pe altcineva, decît pe tine. Fericire idilică? Într-adevăr, libertatea de a fi pe propriile picioare nu a însemnat numai bucurie. Deseori ai răbdat de foame, aşteptai cu sufletul la gură cîte o petrecere, sau o invitaţie la ceai. Ca să nu mai aminteşti de stresul cu formalităţile de şedere acolo. Iar cînd ai tăi au v