Sîntem în 2003. Printre cele aproximativ 10 milioane care formează populaţia activă a României, cam 2 milioane sînt dintre cei care în '89 erau elevi de liceu sau chiar mai mici1. Dintre ei, mai mult de un sfert au absolvit diverse facultăţi. O jumătate de milion de oameni, liberi de tarele unei educaţii proprii unui regim totalitar, bine instruiţi (mulţi dintre ei au trecut prin prestigioase universităţi occidentale), ar trebui să reprezinte o masă critică care să lase urme2 în societatea noastră. Cîţi dintre ei ocupă funcţii importante în administraţie? Cîţi - în conducerea partidelor (abstracţie făcînd de organizaţiile de tineret sau studenţi)? Ar putea fi număraţi pe degete. Cîţi, în conducerea firmelor? Aici (din păcate nu am statistici la îndemînă) lucrurile îmi par a sta cu totul astfel. Mi se întîmplă foarte frecvent ca, atunci cînd ajung să mă găsesc faţă în faţă cu persoane ocupînd funcţii de vîrf, să fiu (plăcut) surprins ca interlocutorul meu să fie uşor de confundat cu oricare locatar al campusurilor universitare. Nu pot argumenta cu cifre precise, dar mi se pare că generaţia la care mă refer a pătruns impetuos în ceea ce numim "economie reală" (mai ales, în partea privată a acesteia) şi este încă ţinută (se ţine?) la distanţă de porţile instituţiilor politice şi administrative. S-ar putea să fie o imagine subiectivă sau deformată de circulaţia prin anumite cercuri (nu neapărat reprezentative). Să luăm afirmaţia că grupul tinerilor profesionişti deţine deja un loc important în economia privată, şi este încă puţin reprezentat în cîmpul politic-administrativ, ca pe o simplă ipoteză de lucru. Este destul de uşor de înţeles fenomenul invaziei tinerilor în staff-urile firmelor. Mai întîi, pentru că au apărut meserii noi, iar cele vechi s-au transformat substanţial: să ne amintim că în urmă cu 13 ani, un PC putea fi văzut doar la televizor; pentru cei m