Cînd vorbim de cultura de la televizor, ne gîndim automat la reflectarea pe micul ecran a operelor filozofice, literare, sau a celor din artele plastice. Cultura înseamnă cartea, tabloul, muzica simfonică şi, cel mult, filmul de artă. Restul e derizoriu, minor. Acest tip de gîndire este însă tributar valorilor vechi (de dinaintea apariţiei televiziunii). Televiziunea nu este nici literatură, nici filozofie, nici plastică şi, cu toate acestea, reprezintă, prin ea însăşi, un act de cultură. Un tablou, de exemplu, nu trebuie judecat din perspective literare, ci din punctul de vedere al valorilor plastice (nu trebuie neapărat să spună o poveste, să aibă simboluri sau metafore - iar cînd are aşa ceva este de obicei un tablou prost). La fel şi cu televiziunea: calităţile ei nu sînt nici literare, nici filozofice, nici plastice, iar actul ei de cultură nu trebuie subsumat nici unei categorii culturale tradiţionale. Televiziunea face cultură oricum, chiar şi cînd transmite Ştirile PRO TV, Big Brother, Cronica Cîrcotaşilor, ultimul clip al Madonnei, nu ştiu ce spot publicitar al firmei Connex sau, de ce nu?, "Stupize, stupize". Atîta doar că e un alt tip de cultură. Cultura televizuală este acum pe creasta valului - şi asta, am putea spune, chiar în detrimentul culturii tradiţionale. Televizorul a impus o civilizaţie a imaginii, a unei imagini dinamice, iar acest lucru intră în contradicţie cu discursurile culturale de pînă acum (textul scris, tabloul, interpretarea unei piese muzicale etc.). Pur şi simplu, televizorul satisface nevoia de cultură a consumatorului - şi o face mult mai comod, mai atractiv decît formele tradiţionale. Este normal, prin urmare, ca acestea din urmă să piardă teren. E un lucru bun, e un lucru rău? Nu ştim. Oricum, am depăşit de mult vremurile iluminismului, cînd înţelepţii îşi propuneau să îmbie masele la lectură. Acum cultura nu mai înseamnă