Dintre toate cauzele pentru care tranziţia noastră spre capitalismul democratic de tip occidental întîrzie exasperant sau, după unii pesimişti, a devenit un proces fără final previzibil, dominaţia falselor competenţe mi se pare a fi cea mai importantă. Oricît ne-am convins pe noi înşine că avem oameni competenţi, în stare să integreze România în vestul civilizat, oricît ne-am repetat că avem calitatea înnăscută de a ne adapta eficient (asta înseamnă, în bună măsură, inteligenţa şi poate că nimeni nu ne întrece la autoflaterie în privinţa propriei noastre inteligenţe), oricît ne-am umplut inima de bucurie privind la "olimpicii noştri", România a fost şi este o ţară în criză de competenţe. Istoria cu cei 15.000 de specialişti pe care îi vîntură în campania sa electorală cîştigătoare fostul preşedinte Constantinescu şi de care rîde astăzi toată lumea, are ceva paradigmatic şi, la limtă, trist: cei 15.000 de specialişti chemaţi să asigure succesul României în vremea regimului Constantinescu nu au apărut nu pentru că nu l-au plăcut pe fostul preşedinte, ci pentru că ei pur şi simplu nu există. În orice domeniu privim, de la bănci la învăţămînt, de la sănătate la fotbal, de la politică la cinematografie, nu avem nevoie de doctorate ca să vedem că, vorba geniului nostru naţional, stăm prost. De ce? Pentru că nu am putut produce strategi şi lideri, conducători cu viziune şi creatori de curente. Cu alte cuvinte, au lipsit excelenţele. Avem experţi foarte buni în explicarea deprecierii dolarului american, dar sistemul bancar din România are defecţiuni majore. Avem profesori carismatici care scriu cărţi superbe, dar nivelul educaţiei şcolare şi universitare e din ce în ce mai neliniştitor. Avem chirurgi cu "mîna de aur", după cum avem şi jucători de fotbal de mare talent, dar sistemul nostru medical, ca şi fotbalul nostru, este printre ultimele în Europa. Despre politică