Alexandra CIOCARLIE
Iuvenal
Volum editat de Academia Romana, Fundatia Nationala pentru Stiinta
si Arta, Institutul de Istorie
si Teorie Literara „G. Calinescu“, Bucuresti, 2002,
362 p., f.p.
Romanul Decimus Iunius Iuvenalis nu e genul de poet ale carui versuri sa si le treaca din mina-n mina generatii succesive de cititori si nici macar citat curent nu e – cu o singura exceptie, un vers din Satira I (textul programatic al latinului), sursa a multor teorii mai mult sau mai putin justificate de conditiile tehnice ale producerii sale: facit indignatio versum. Poet satiric prin excelenta, ultimul si cel mai mare intr-o traditie latina a satirei de aproape 14 secole, aparut in plina perioada de extindere a crestinismului – secolul II p.Ch., Iuvenal e autorul a (doar) 16 texte, grupate traditional in cinci sectiuni, de o virulenta coplesitoare daca n-ar fi, permanent, temperata de o anume detasare sarcastica; sarcasm de care Iuvenal nu-si cruta nici macar propria poezie.
Cred ca Iuvenal, ca de-altminteri orice scriitor antic, dar mai mult decit poetii lirici, are nevoie de un „manual de conversatie“ alaturi, ca sa poata fi citit – de fapt, nu citit, ci savurat in profunzimile lui detasat-ironice si implicat-satirice. Un manual care sa cuprinda realia (informatii de istorie, geografie romana etc.) si un anume grad de familiarizare cu traditiile si mentalitatea unei societati puternic ritualizate, astfel incit versurile unui Iuvenal sa nu fie doar o insiruire de nume imposibil de pronuntat (Spune-ne despre Enea, cum cu Turnus a luptat/ Cum a fost ucis Ahile si cum Hylas s-a-necat, Satira I, traducerea Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). Abia odata asimilat acest „manual de conversatie“ cu Iuvenal (care, din punctul meu de vedere, nu e monopolul absolventilor de studii clasice, ar putea tine, la urma urmei – pe
