Constat ca multi cronicari – inclusiv de la noi – isi manifesta cu iritare indignarea fata de recent incheiata editie a Festivalului de la Cannes, criticind fie selectia filmelor din competitie, fie premiile acordate de juriu – unii din naivitate, altii prefacindu-se ca ignora puternicele jocuri de interese legate de acest Festival, dar fiind, de fapt, pe statele de plata ale vreuneia dintre tabere.
Daca ar fi vazut admirabilul documentar Fog of War – in care Robert McNamara, fost ministru al Apararii in administratiile Kennedy si Johnson, pina in decembrie 1967, iar apoi presedinte al Bancii Mondiale pina in 1981, ajuns acum la 85 de ani, isi structureaza amintirile in 10 lectii de viata, cea mai importanta parindu-mi-se cea in care te indeamna sa te pui in pielea adversarului, cu exemple ca evitarea catastrofei nucleare in timpul crizei rachetelor din Cuba, in octombrie 1962, prin intuirea corecta a reactiilor lui Hrusciov, dar si ca esecul legat de razboiul din Vietnam, cind, dominati de teoria domino-ului, americanii nu au inteles ca vietnamezii nu sint pionii Rusiei sau ai Chinei – probabil ca acei cronicari si-ar fi pus o anume surdina vehementei... Asa insa, ma vad obligat sa pun citiva bemoli in descrierea retrospectiva a acestui Festival.
Selectia
Gilles Jacob este, de 25 de ani, principalul responsabil pentru aceasta, doar recent luindu-si-l drept delegat general pe Thierry Fremaux. Principiul calauzitor al lui Gilles Jacob este relativ simplu: „Trei stilpi de rezistenta: maestri – ca Ingmar Bergman –, veterani – ca Lars von Trier –, nou-veniti – ca Samira Makhmalbaf“. Si atunci se asteapta ca numele consacrate din cele trei categorii sa-si termine filmul, iar cind din diverse motive nu reusesc, se recurge la solutii de rezerva, cum a fost, in acest an, Brown Bunny al lui Vincent Gallo, promovat de Thierry Fremaux in s
