Evolutia relatiilor internationale in anii din urma, dupa prabusirea Imperiului sovietic in 1991, si indeosebi evenimentele care au marcat faza cea mai recenta a crizei irakiene au adus in centrul atentiei problema Europei, a locului ei in sistemul mondial in vremea globalizarii, a optiunilor ei intre diferitele cai, teoretic posibile, de participare la solutionarea gravelor incercari cu care este si va fi confruntata omenirea in secolul care s-a deschis. In esenta, aceste optiuni se reduc la doua: continuarea aliantei cu Statele Unite ale Americii sau indepartarea de aceasta alianta pana la o eventuala desprindere.

Puternic s-a manifestat in cursul desfasurarii crizei irakiene - atat in faza preliminara, diplomatica, cat si in cea militara - aspiratia unora dintre puterile europene, in frunte cu Franta si Germania, de a afirma autonomia Europei fata de Statele Unite, de a oferi si de a impune o solutie proprie tensiunilor in eruptie din Golful Persic si de a salva "multilateralismul" impotriva "unilateralismului".

Dar efortul de a preface aspiratia in realitate se loveste de cateva contradictii europene esentiale, produs al unei evolutii indelungate, a caror dezlegare nu e nici usoara si nici apropiata in timp.

E o banalitate astazi constatarea ca problemele cele mai de seama ale relatiilor internationale sunt mondiale si urmeaza a fi rezolvate la scara mondiala. Cu atat mai acut se pune intrebarea: este capabila Europa sa faca fata doar cu mijloacele ei grelelor noi incercari din sfera politico-militara, dar si in general de civilizatie care se anunta in era in care am intrat?

Pentru a fi capabila sa se manifeste autonom si eficace in plan mondial, Uniunea Europeana ar trebui mai intai sa devina o unitate, ceea ce, in stadiul actual al evolutiei ei, e departe de a fi. Socul crizei irakiene a adus in vazul lumii intregi fragilitatea Uni