O frază precum "Casele frumoase au o geometrie simplă: te orientezi numaidecît" întîlnită în recentul roman al lui Antonio Tabucchi îţi resuscită brusc uitate vizite (aranjate, întîmplătoare), îţi aţîţă noi curiozităţi exploratorii. Totul e ca prima impresie să rămînă şi cea determinantă, pentru că, de cele mai multe ori, repetarea vizitei în aceeaşi încăpere toceşte cumva acuitatea percepţiei, iar diagnosticul suportă (motivata) aproximare. E un transfer inevitabil în cazul meu dinspre expoziţiile de artă, acolo unde, călinescian, doar impresia primă are şansa definitivului, restul aparţinînd de-acum eşafodajului. Nu e lipsit de interes apetitul aparte pe care l-am întreţinut, cu oarecare consecvenţă, în a bate străzile şi a constata că nervozitatea deambulărilor a determinat, compensativ, scurtarea pe cît posibil a ivitelor vizite. Şi, evident, din motive de civilitate dar şi din structurală impacienţă. De unde avantajul de a recurge la sugestia călinesciană şi de a rămîne, în timp, cu o corpolentă bancă de flash-uri. Numai bune de resuscitat. Revenind la italian invocat doar ca pornire de văzut că, adesea, dînd peste încăperi în care dezordinea e cea care face legea, tocmai această dezordine creează, ea, starea de spirit generatoare de incitante conexiuni. (Evident, numai promiscuitate ca atare, numai neputincioasă mizerie să nu fie)

Fugind, o viaţă, la Cumpătu, suburbia sălbatică a Sinaiei, n-am putut ocoli (mai niciodată) Vila Luminiş. În şi mai sălbaticul cotlon al pădurii. Cu adevărat, de o geometrie simplă: în chipul ei exterior, magistral gîndit în bună tradiţie arhitecturală, în al interioarelor. Încîntător compuse. Excluzînd (dar cum să excluzi?) interstiţiul comunist, în timpul căruia vila de taină era bîntuită de urduroşii activişti de partid, adăstînd discreţionar în nobilele încăperi, pîngărind patul princiar, trecînd deci peste nefericitul