Dificilă, rece, uneori scrîşnitoare, rebarbativă, scriitura lui Vasile Dan trădează o obsesie. O obsesie benefică, cea a copilăriei. Copilăria freamătă în subtextul d-sale precum apa unui rîu sub o pojghiţă de gheaţă. Poezia devine un mijloc de-a o conserva, de-a o perpetua în chipul său special, trecînd-o într-un registru de semne, de sugestii, de ideograme morale, adică proiectînd-o într-o lume paralelă. Sub condeiul înfiorat de-un regret contras, de-o nostalgie abstrasă al lui Vasile Dan, referinţele la copilărie abundă. Uneori e atinsă chiar coarda durerii: "ţipătul unui copil înfipt ca un cuţit în sînge./ pielea celui adormit făcută sul./ ridicarea în capul oaselor" (ţipătul). Alteori vîrsta fragedă apare contextualizată de propriul său cadru domestic: "ca să scriu trebuie să urc mai întîi/ scara de lemn sunător/ precum şoarecii care rod noaptea/ bradul proaspăt bine uscat/ o cameră de copil purifică precum varul/ interiorul" (casă). Sau tratată printr-o anecdotică misterioasă: "orbul nimerise o groapă./ copilul plîngea temător/ în întunericul care se lasă dintr-o dată/ în cameră./ prin crăpătura uşii se strecoară singură/ pisica cu ochii aprinşi, fosforescenţi./ cineva totuşi cîntă deşi nu-i prezentă/ decît vocea lui liniştită.// precum s-ar aprinde lumina" (seară

Întreaga psihologie auctorială poartă, în cazul de faţă, dulcea povară a copilăriei pe care o cifrează, cu care se joacă de-a v-aţi ascunselea, dar de care nu se poate elibera. Nu e nimic sentimental (dimpotrivă, grafia sentimentală e ştearsă minuţios, cu guma), dar fuga de expresia imediată a afectului nu constituie decît o ofrandă ce i se aduce, id est o confirmare a sa. Ocolirea patetismului are ecouri grave în adîncul fiinţei scriptice care posedă propriul său patetism, secund, însă care n-ar putea exista fără patetismul subînţeles al fiinţei. E un transfer compensator. Cu cît fiinţa p