Dacă telegramele nu s-ar fi demodat iremediabil, de cînd cu poşta electronică, atunci aş trimite acum, la sfîrşitul ceremoniei de premiere de la Cannes, o telegramă la redacţie:
" Manolescu a avut dreptate. Stop."
Într-adevăr trebuie să o recunosc, cu părere de rău -, Nicolae Manolescu a avut dreptate să spună ( vezi colecţia revistei): "Cu un asemenea juriu, nici nu mai merită să mergi la Cannes" Chiar dacă la Cannes merită să mergi oricum, e evident că juriul lui Patrice Chereau a oferit unul dintre cele mai mărunte şi mai periferice palmaresuri din istoria festivalului; la ora cînd apare revista noastră, cu acest e-mail telegrafic, palmaresul va fi de multă vreme cunoscut, cu opţiunea lui "exclusivistă" pentru outsider-i, cu nefericitul cumul de premii, cu derogarea de la regulamentul festivalului, cu palmaresul redus la patru titluri american, turcesc, canadian, iranian , cu o Palme dor acordată, ca o... palmă, unui ELEPHANT (sau unui Gus Van Sant) deloc genial al cinematografului american independent... Au mai fost ediţii cu palmaresuri contestabile şi contestate; în fond, orice palmares e discutabil; la urma urmelor, totul e relativ şi totul e o chestiune de gust (cînd nu e de jocuri şi de interese). Ceea ce supără, însă, la palmaresul actualei ediţii, e senzaţia de răsturnare a valorilor, de nedreptate flagrantă, făcută nu doar unui film bun (şi filme bune ignorate de juriu au fost, de Raul Ruiz, de Pupi Avati), ci unui film care s-a detaşat spectaculos de tot restul: DOGVILLE, de Lars Von Trier.
Juriul mediocru al lui Patrice Chereau a hotărît un palmares, ediţia a trecut, lumea pleacă acasă. Dar cu ce gust trebuie să plece acasă Lars Von Trier? După ce s-a supus jocului de care are oroare (conferinţe de presă, interviuri etc.), după ce a venit cu caravana la Cannes ( are fobia avionului în special şi a mijloacelor de trans
