Foarte respectată, dar prea puţin citită, mereu lăudată, dar arareori analizată altfel decît la nivelul unor comentarii generale, rostite din vîrful buzelor, poezia lui Şerban Foarţă este o nucă (prea/destul de) tare pentru critica foiletonistică de la noi. Cît despre cititori, nici cei care îi admiră versurile (mulţi dintre ei, via formaţia „Phoenix"), nici cei care le detestă nu-şi prea pot justifica opţiunea, ambele tabere ajungînd la „pupat Piaţa Endependenţi" prin ataşarea etichetei „manierism" de opera severineano-timişoreanului poet. Rezolvare pragmatică, avantajoasă din toate punctele de vedere, pentru că îi scuteşte pe cei în cauză de prea multe comentarii şi implicit de foarte posibile alunecări în ridicol. Pentru că poezia lui Şerban Foarţă este o perpetuă şaradă în care niciodată ceea ce se vede nu este ceea ce pare a fi.

Stilul Foarţă, probabil marca cea mai protejată din lirica românească, este un amestec între spontaneitate - improvizaţia după ureche demnă de un lăutar rutinat - şi erudiţie rafinată, de doctor în litere. De o parte ludicul, băşcălia, calamburul, coq-à-l’âne-ul, mimologismele, culorile, sevele şi miresmele unui limbaj poetic inimitabil, de cealaltă, intertextualitatea savantă, perfecţiunea prozodică, alternarea, pe parcursul aceluiaşi volum a unor formule lirice diferite, cu respectarea strictă a particularităţilor fiecăreia. În spatele fiecărui vers al lui Foarţă se ascunde (cel puţin) un clin d’oeil, unul sau mai multe semne camuflate pe care cititorul le observă sau nu. Oricît de multe astfel de semne ar descoperi (referinţe intertextuale, rime şocante, cuvinte dintr-un vocabular extrem de periferic sau chiar inventate, agramatisme şugubeţe, parafraze după versurile altora etc.) tot are sentimentul că au mai rămas destule lucruri ascunse.

Caragialeta* şi Caragialeta bis** sînt, la prima vedere, nişte traduceri