Şi totuŞi, nu îndepărtez de la mine tentaţia, oricât de mult m-ar tulbura şi m-ar strivi psihic ideea eşecului. Nu textul neapărat, ci vraja scrisului mă atrage. Şi totul începe, fără să se mai termine în realitate, în momentul în care, în prezenţa vizibilă a martorilor şi în prezenţa secretă a lui Dumnezeu, mă aud rostind nebuneşte angajamentul de a scrie. De altfel, sunt din ce în ce mai convinsă că dacă nu ar fi fost la mijloc mereu promisiunea solemnă, aş fi avut astăzi, din şi aşa pu-ţinul strâns, mai nimic. Stăruie parcă numai pentru mine, necesar şi crud pentru ieşirile mele neglorioase din izolare, acel din tinereţe vers al meu "cu mult curajul fricii", în voia căruia m-am abandonat de atâtea ori, îndurând o stare de imensă trudă interioară pe gol, sufletul meu în atingere cu somnul, cu boala, cu moartea amânată, nu ştiu, dar când l-am formulat m-am liniştit în ticăloşia mea. Aşa că, atunci când nu apuc să renunţ, când nu mai am loc de întors, nu-mi rămâne ca ultimă stratagemă de autoînşelare decât să amân până la marginea marginii, până ce timpul strict necesar scrierii se coagulează anchilozant, sufletul meu intră şi se lasă cuprins ca o insectă în agonie în chihlimbarul care n-o devoră, mântuind-o instantaneu, ci o lasă fragilă şi aurie, la vedere...
Nu cred că mai este mult până ce jocul acesta cu frica şi încercarea de a o metamorfoza în ceva bun, şi care nu e, după cum m-am lămurit între timp, aparţinător unei nevinovate trufii, jocul acesta va lua sfârşit. Şi dacă nu neapărat liniştea, măcar împăcarea, transfigurarea faptelor înfloritoare, poezia şi toate celelalte încrengături minore ale scrisului, mă vor lăsa, ori le voi părăsi eu, ca să mă reocupe în altă dimensiune, ca pe un arbore prăbuşit muşuroaiele frenetice, ciupercile, campanulele...
Mă comport aberant, cu siguranţă dezamăgitor. Până să se pună pe picioare textul, desp
