Un singur scriitor - exclusiv poet, pe deasupra – a putut provoca o cultură. Fireşte, o cultură literară. Cazul apare absolut singular. Nu are nici un fel de analogii pe altundeva. Un poet versus o cultură. Acesta este primul semnal pe care îl trage cartea lui Ştefan Cucu. Privim apoi palierul cronologic. Aici, două repere. Mai întâi, toată Antichitatea (latină, în mod firesc) tace asupra operei Tomitanului. Exceptând accidentale şi, mai ales, firave aluzii biografice foarte tardive (secolele IV-V p. Chr.), precedate de 2-3 rânduri acordate poetului de unii profesori de oratorie (fie şi străluciţi), precum Seneca Tatăl sau Quintilianus, toată posteritatea critică latină a aşternut tăcere peste o operă citită însă cu aviditate atât de către literaţi, cât şi de publicul obişnuit al celorlalte secole şi pe tot cuprinsul Imperiului. În al doilea rând, parcă pentru a contrabalansa arbitrarul unei critici inexplicabil de reticente (alimentate în Antichitatea târzie poate şi de rigorismul, împins uneori până în extrema autoritarismului purist, al culturii literare creştine), o întreagă altă cultură literară, de data aceasta modernă, ridicată pe substructura inebranlabilă a umanism-renascentismului european, a recuperat poezia Tomitanului şi a retrimis-o tuturor potenţialelor generaţii subsecvente. Este vorba de cultura literară română.

Dar acest fapt nu înseamnă doar recuperare, pur şi simplu, o restitutio de tip muzeistic sau / şi arhivistic. Cartea profesorului Cucu are meritul excepţional de a fi urmărit şi reuşit să demonstreze că opera unui scriitor dintr-un spaţiu şi timp anume, purtător al unui cod lingvistic şi mental-spiritual de care ne despart milenii, nu numai că „poate provoca", ci chiar provoacă o altă cultură decât aceea căreia îi aparţine sub raport istoric, etno-lingvistic, spiritual, în alte cuvinte generează un segment al ei şi astfel, în acel