Seul icoanelor curge pe crengi, parcul e tulburat/ de sintagme./ Apusul desenează spirale..., gândul e faun, culege vopsite insecte/ În umbră se roagă copilul, fluture/ strivit în scrumieră;/ O clipă din voce rămâne, conturul i se dizolvă în opiu./ Ruginită e aura cu care mă leg, ochii bătătoriţi/ de amurguri". Textul dvs., emoţionând vers după vers, lăsând în suspensie de atâtea ori sensul, este de tot atâtea ori la un pas de ratare. Verbele preferate a curge şi a cădea evitaţi-le, răriţi-le, uitaţi-le. În foarte puţinele intervenţii pe vers, pe care ni le-am permis, ca să vedeţi cum sună mai bine în pasajele epurate, am vrea să vă fie mai clar ce trebuie făcut peste tot, în restul numeros al poemelor. Iată o autodefinire importantă: "Să nesocotesc, să surprind şi să râd./ Este felul în care vă mai pot vorbi". Pe muchie de cuţit acest distih: "Să rupi o pagină din aşternut,/ Să pui pe buze o culoare stinsă". Doar în aparenţă sună frumos: psalmi neolitici, sentimente timbrate; în schimb, "Şi bate la uşă o flacără, un ochi de igoană", sau "Sudoare prelinsă pe glonţ", sau "Un gând ca un lup, ca o pajişte arsă.../ te strigă o rană din cer", sau "ca o frumoasă descriere a locului lăsat liber", şi altele ca acestea, inspiră încrederea şi vădesc talentul. În sfârşit, această Rugăciune, scurtă şi sobru articulată: "Crud tipar în ghips malefic/ Ploaie rece-n trupuri fine/ Arde ceasul din perete/ Ochiul alb al rugăciunii/ Om de lemn sub împăcare". ( Lucian Pop, Baia Mare) * Cum nu vă putem publica în spaţiul şi aşa insuficient al rubricii, cele patru poeme apărute cu erori de tipar în volumul Vis fără somn, vă sugerăm în schimb să faceţi cu răbdare corecturile pe fiecare exemplar ce urmează a fi dăruit cu dedicaţie. Altfel, ar fi un act de suavă nepoliteţe faţă de cititor, să-l tot trimiteţi la colecţia revistei care v-ar publica varianta corectă a poemelor. Oricât de bună ar