O carte de debut foarte interesantă, care mi-a parvenit după ce revista noastră publicase nominalizările la premiile pentru 2002-2003 (dar pe care n-o vom omite de pe listă la anul), este Retori, simulacre, imposturi a dlui Ciprian Şiulea (Editura Compania, 2003). Subintitulată Cultură şi ideologii în România, cartea cuprinde şase eseuri care sînt, în acelaşi timp, de critică literară, de filosofie şi de politologie, după cum le defineşte autorul însuşi în dedicaţia de pe exemplarul pe care mi l-a destinat. E vorba de analiza cîtorva cazuri de conflict dintre diferitele ideologii şi cultura română. Autorul pare convins că a existat aproape în toate epocile la noi un mare deficit de exerciţiu critic. Ilustrarea cea mai convingătoare a acestei teze o descoperim în eseul Maiorescu şi românii. Deşi extrem de incitante sînt şi celelalte eseuri, despre urbanismul totalitar, despre dramaturgia din comunism şi aceea din postcomunism etc., m-am oprit în articolul de faţă la acela despre Maiorescu. Întreaga carte merită o discuţie, fie şi polemică, mai ales dacă luăm în considerare caracterul polemic al majorităţii punctelor de vedere exprimate de către dl Ciprian Şiulea. În cazul special al eseului despre "formele fără fond", nu am vreo obiecţie importantă să-i fac autorului. El mi se pare a clarifica una din cele mai litigioase probleme din cultura română.

Trei sînt consideraţiile principale de la care porneşte analiza dlui Şiulea. Prima este receptarea contradictorie (pînă la nonsens) a faimoasei teorii maioresciene, ca şi a gîndirii lui politice în general. Autorul, care e cît se poate de tranşant în opiniile sale, numeşte acest fel de receptare "actul ratat al interpretării". "Multe voci [...] stau sub semnul unei lungi tradiţii de ignorare sau abuzare a textelor şi ideilor lui şMaiorescuţ", afirmă dl Şiulea. De la Ibrăileanu, pentru care Maiorescu era un "rea