În pantaloni cu bretele şi fără cămaşă...

Aşa a apărut Nichita Stănescu la Chişinău, în toamna lui 1976, aşteptat cu ardoare de admiratorii săi din Basarabia, care îi cunoşteau poezia din ediţii procurate cu mare dificultate. Episodul este relatat de Serafim Saka într-un fragment de roman memorialistic publicat în revista SUD-EST (nr. 1/ 2003). De ce nu avea poetul cămaşă? Pentru că o dăruise, într-un moment de tandreţe, taximetristei care îl adusese de la gară, o rusoaică acră, insensibilă la frumuseţea gestului (ea îi făcuse doar un semn de consimţire cu capul, permiţându-i să-i lase cămaşa în portbagaj). l Şi mai era ceva. Nichita Stănescu avea pantalonii (albi) murdari la genunchi, din cauză că la gară, anticipându-l pe Soljeniţîn, îngenunchease şi încercase să sărute pământul strămoşesc regăsit, dar nu dăduse decât peste un asfalt zgrunţuros, plin de funingine. În acest registru stilistic al ridicolului sublim este scrisă întrega evocare, care reuşeşte pentru o clipă să ni-l aducă pe Nichita Stănescu din neant, mai fermecător şi mai verosimil decât transpare din exegezele cele mai savante. l În acelaşi număr al revistei, Valentina Tăzlăuanu scrie, cu o luciditate dramatică, despre starea de lucruri din Republica Moldova, corectând o observaţie făcută cândva de Emil Cioran: "Într-o scrisoare de tinereţe, Cioran, care şezuse câteva săptămâni în Moldova (de dincolo de Prut), numea această provincie, pe măsura impresiei pe care i-a lăsat-o, un paradis al neurasteniei. Dacă marele sceptic ar fi avut ocazia să cunoască splendorile urâtului basarabean, l-ar fi asociat probabil unui infern al uitări, al neştirii şi al şubredelor începuturi niciodată finalizate." l Tot Valentina Tăzlăuanu este cea care, anchetându-l inteligent pe Dan C. Mihăilescu, reuşeşte să-i smulgă mărturisiri complete: "Stimată doamnă Tăzlăuanu, eu nu am fost tare niciodată la teoria lit