De la oricare dintre ferestre îi văd aproape zilnic. Ascuns în umbra perdelei, îmi găsesc timp să-i privesc pe îndelete aşa cum te uiţi la un tablou bine pictat în stare să-ţi spună mereu altă poveste funcţie de ora şi starea existente la momentul fiecărui exerciţiu de admiraţie. Îi cunosc bine de-acum. Ştiu salopeta lui albastră, dintr-o bucată, cu elastic la mijloc şi doi nasturi lipsă, cizmele gri stropite de var şi vopsea roşie, şapca murdară şi nelipsitul furtun verde atîrnînd pe buza balconului ca un nefiresc cordon ombilical ce leagă matahala de beton cu patru etaje de micul petic de pămînt. El iese întotdeauna primul, închide cu grijă poarta improvizată din sîrme şi cartoane, îşi aprinde o ţigară şi stă, aşa, fumînd şi privind dintr-un capăt în altul al grădinii ca un autostopist pe marginea unei străzi părăsite. După cîteva zeci de minute apare şi ea, cu nelipsitul ibric din tablă roşie şi ceştile din plastic verde. Toarnă cafeaua fără să spună un cuvînt, apoi se apropie de plasa cu ochiuri de sîrmă ce ţine loc de gard, îi întinde şi lui o porţie şi zăboveşte acolo frămîntînd din buze preţ de cîteva minute. Probabil îi spune ceva, n-am să ştiu niciodată ce anume, dar îmi închipui că sînt mereu aceleaşi vorbe pentru că el dă uşor din cap, apoi priveşte cerul şi abia după ce ea se opreşte din frămîntatul buzelor soarbe prima gură de cafea. Apoi tac amîndoi, el în picioare, lîngă tufa de trandafiri, ea pe băncuţă, cu ceaşca de cafea îngropată în căuşul palmelor. Din cînd în cînd, ea ceartă cîinele, el tuşeşte şi strigă ceva ca un ordin scurt şi tăios, făcînd animalul să încremenească la marginea aleii. E aleea din partea unde stă ea, dar are şi el o alee, după cum are şi o băncuţă, pe care însă nu l-am văzut niciodată aşezîndu-se. De fapt, în tabloul pe care-l văd din umbra perdelei, totul se împarte la doi; sînt ei doi, grădinile asemenea, două straturi