* Orele / The Hours (SUA, 2002), de Stephen Daldry. În timp ce ieşeam din sala de cinema, cu filmul susurîndu-mi în minte, comentariul unui alt spectator a acoperit, cu un pleosc, susurul meu. Iată comentariul: "Morbidităţi cu intelectuale lesbi." Pleosc. Lucrul amuzant este că această descriere a filmului, deşi poate suporta anumite îmbunătăţiri la capitolul fineţe, nu e complet alăturea cu drumul (şi e greu de bătut la capitolul concizie). Acelui spectator (evident că era un "el") nu i-a scăpat decît un singur detaliu: i-a scăpat miracolul. Romanul lui Michael Cunningham are 232 de pagini în versiunea lui românească - realizată de Magda Teodorescu şi lansată de Editura Polirom cam în acelaşi moment în care New Films lansa versiunea cinematografică (o ocazie rară în care distribuitorii de film şi editorii de carte s-au mişcat împreună şi au terminat în acelaşi timp; ar trebui să o facă mai des). 232 de pagini - şi moartea e prezentă aproape în fiecare. Uneori o percepem ca pe un actor de compoziţie cu multe feţe (cancer, SIDA, sinucidere, nebunie...), alteori e ca un figurant care face tot ce poate ca să-ţi atragă atenţia; şi cel mai adesea, moartea e starul paginilor lui Cunningham. (Cît despre aspectele "lesbi" sesizate de acel spectator... ei bine, au existat vreo două momente cînd, furat de lectură, am uitat că planeta noastră are şi locuitori heterosexuali.) Lucrul extraordinar, lucrul miraculos este că, prin intermediul starului său, prin intermediul morţii, Michael Cunningham reuşeşte să celebreze viaţa - prezenţa aceea mai ştearsă, mai modestă, care e uşor de subestimat, dar care ştie să-şi facă propriul număr - o epifanie după alta. E o carte în care pînă şi un scaun "pare a fi surprins că este scaun": o reacţie justificată din partea scaunului, din moment ce starul e mereu prin preajmă şi poate oricînd să se aşeze pe el, aşa cum se aşează peste toat