Noaptea este anotimpul misterelor şi al celor mai de taină sfaturi. Noaptea guvernează ca instituţie de la facerea lumii şi pînă astăzi. Ceea ce mă uimeşte cu adevărat este istoria nopţii; tainică şi lunecoasă, ea vine pe lîngă istoria zilei, ca o notă de subsol a celor iniţiaţi. O notaţie ascunsă, pe de-a-ndoaselea ca textele lui Leonardo. Noaptea ritualurilor misterioase şi a loviturilor de după perdea a rămas prea puţin atinsă, cel puţin de lumina ochilor mei, în scrisurile celor ce se mulţumesc cu notarea celor intitulate istorice. Interesantă comparaţia redării narative a faptelor trecute cu felul istoric de percepere şi inventare a timpului. Pentru cei obişnuiţi cu cele ale pămîntului, la istoria nopţii se pun parantezele somnului. Dar tot pentru aceştia evenimente teribile le afectează memoria tocmai din noapte. Cîte caracterizări moi şi tainice nu îmbracă noaptea şi seria lor nu îmi stă în putere să o enumăr decît sub forma celor ce îmi convin memoriei. Noaptea e tainică şi feminină, e momentul atacurilor mişeleşti, e clipa tainicelor juguri ale duhurilor rele, clipa cînd obsesiile şi frisoanele lovesc scurt cu lama pumnalului pe cel obişnuit cu sabia zilei. Noaptea cutremură cu visele, cu insomnia. Somn dacă este se zdruncină de vise, iar dacă nu, este privirea ochilor care nu distinge realul, dansul fecioarelor nebune ce răpesc flăcăi sau urletul fiarei, buhăitul paserii, trosnetul crengilor, liniştea ca o presiune, toate nevrozează şi narcotizează. Pe cît de lesnicioasă este ziua naraţiunii de a trăi în istorie, pe atît de lirică este noaptea. Cuceritor de o seară, arbitrul umanoid cedează nopţii eleganţa marşului şi a privitului. Capătă auzul zgribulit şi spaima de gheară. Din puful uterin al amorţirii spre somn a se ridica noaptea din cele aproape nenăscute îl fac nebun. Nebun cum nu era ziua şi umblă cum nu umblă ziua. Îşi face lumini ca să fie c