Eşecurile Înainte de a se discuta despre solidaritatea intelectuală poate că ar fi fost bine să se vorbească despre intelectuali. Între intelectualul "statistic" şi cel real ar putea exista diferenţe sensibile. Experienţa postdecembristă a pus în evidenţă, printre altele şi lipsa de solidaritate între diversele grupuri de intelectuali. Printre moştenirile vechiului regim este şi masivul grup al aşa-numitei intelectualităţi tehnice, al cărui apetit pentru formulare a problemelor intelectuale şi soluţionarea raţională a acestora nu-i prea ridicat. Celălalt grup, al intelectualilor umanişti, într-o epocă în care expertiza tehnocratică contează mult, nu dispune nici el de prea multe resurse prin care să influenţeze sensibil evoluţia în bine a societăţii româneşti. Pînă în prezent, la trecerea a peste 13 ani de la prăbuşirea comunismului, intelectualii români nu numai că nu au elaborat şi prezentat proiecte semnificative de modernizare a unei Românii ce tinde declarativ spre Uniunea Europeană, dar nici măcar nu au reuşit să asigure o identificare şi o definire corectă a conceptelor de bază cu care se vehiculează în prezent la toate nivelurile. Reforma economică, restructurarea ramurilor economice, modernizarea instituţiilor par şi azi noţiuni tot atît de vagi ca şi în ianuarie '90. Partidele politice, clasa politică românească n-au reuşit să construiască societatea politică în România, intelectualitatea n-a reuşit să o edifice pe cea civilă. Încercările de coagulare într-un sistem coerent, făcute de intelectuali, s-au terminat repede într-un eşec. Alianţa civică şi Partidul Alianţei Civice, Solidaritatea Universitară, Grupul pentru dialog social păreau în urmă cu cîţiva ani a reprezenta o încununare şi o prezenţă semnificativă a intelectualităţii române la eforturile de scoatere a României din marasmul lungii noastre tranziţii. Azi, aproape toate au trecut în isto