Deşi părea suficient, saturat chiar, imaginarul politic contemporan s-a încăpăţînat să ne mai aducă o noutate: mitologia integrării europene. O noutate în aparenţă, m-aş grăbi să adaug, deoarece nu aduce nimic nou, nici măcar nu reinventează ceva, ci doar este profund integraţionist acest imaginar, integrînd mitologiile existente într-una singură. Cu efecte perverse sau benefice, comunicarea publică de la noi hrăneşte imaginarul, aruncînd dezbaterile mai mult sau mai puţin publice din zona argumentelor raţionale, bazată pe evoluţii socio-economice reale, în zona pasiunilor, uşor de manipulat de altfel. Raoul Girardet a oferit o tipologie a mitologiilor şi totodată un instrument destul de util ştiinţelor sociale. Încercînd să aplicăm abordarea sa spaţiului nostru, observăm că principalele patru mituri politice (ce par proprii universaliilor umane), mitul conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vîrstei de aur şi mitul unităţii, sînt cuprinse astăzi în mitologia integrării europene. Discursul mitologiei integrării europene pare să îndeplinească criteriile lui Girardet: un ton propriu, ambivalent şi cu o compoziţie complexă. Mitul conspiraţiei a fost prezent, în principal, în prima parte a procesului. Nu puţini erau convinşi că scopul unei astfel de integrări era acapararea suveranităţii statului şi pierderea sufletului românesc. Conspiraţia încă mai planează deasupra noastră sub forma ideii că noi ne respectăm obligaţiile asumate în negocieri, dar cei de la Bruxelles ne tratează injust, ne discriminează, ne caută nod în papură. Mitul salvatorului, evident, este prezent în mitologia integrării. Deziluzia, aşteptările înşelate, eşecul reformelor reale ne-au făcut pe majoritatea să sperăm în efectul salvator al integrării. Ai noştri nu ne mai pot ajuta, dar ne va salva Europa. Pe un cal alb va intra în cetate şi îi va arunca în pivniţe pe toţi corupţii, hoţii şi tr