* Ştefan Agopian, Fric, postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, 2003 .

Între cărţile de pînă acum ale lui Ştefan Agopian, Fric este cea mai experimentală, nu în sensul consacrat al termenului, ci în acela, necesar periodic, al experimentării posibilităţilor propriului scris într-alt context (istoric, social, prozastic) şi la o altă vîrstă. Nu e uşor lucru. Romanul Fric nu s-a lăsat "dus la liman" - cum îi ura Petru Creţia autorului într-o scrisoare din 1994 - şi din pricina acestei schimbări. Într-o convorbire de acum un an cu Dan C. Mihăilescu, în LA&I parcă, Agopian vorbea, cu luciditatea neagră a profesionistului, despre felul în care s-ar putea pastişa la nesfîrşit. Ingenioasa sa formulă din Manualul întîmplărilor, Tobit, Sara, lectura modernă în cheie mitică, metaficţiunea şi reciclarea parodică, atemporalul şi "sterilizarea imaginii", alături de acel instinct sigur pe care îl numim în diferite feluri, i-ar fi putut spori scriitorului bibliografia într-un mod greu de prezis. Cu Fric, se pare (deşi nimic nu e sigur, nici măcar teoria numerologică a prozatorului, după care pe la 35 de ani începe declinul creator), Ştefan Agopian a încheiat o etapă, pe fondul unei contagioase neîncrederi în scris despre care scriam săptămîna trecută. Preluîndu-l pe Niklas Luhmann din Trust and Power (1979), Anthony Giddens defineşte încrederea, în Consecinţele modernităţii, ca pe "siguranţa în credibilitatea unei persoane sau sistem în ceea ce priveşte un set de evenimente sau rezultate, unde această siguranţă exprimă credinţa în probitatea sau dragostea celuilalt, sau în corectitudinea unor principii abstracte". Înlocuind ce e de înlocuit în mediul de risc care este literatura, lipsa de încredere pare, din păcate, justificată. Povestirile erotice din cea de-a doua parte a cărţii - mai unitare (prozastic) decît microromanul Fric, deşi scrise, cele mai multe,