Încep cu o confesiune: la originea deciziei mele de a scrie săptămîna această despre mitul Pandorei a stat iritarea crescîndă pe care o simt faţă de felul în care expresia "cutia Pandorei" este folosită prin Bucureştiul de azi. "Cutia Pandorei" a devenit un clişeu verbal pretenţios, folosit abundent, mai ales, de acei semidocţi care ştiu mitul inexact, din auzite şi, oricum, îi ratează miza. Falşii intelectuali, categorie care suprapopulează toate mediile româneşti pînă acolo încît se alterează însăşi înţelesul substantivului "intelectual", folosesc cu imprecizia degajată care îi caracterizează expresii care, în urechile mediocrilor, "dau bine", căci dovedesc o oarecare spoială culturală. Un şef de guvern zicea cu ani în urmă că nu poate mări salariile profesorilor pentru că ar "deschide cutia Pandorei şi atunci trebuie să mărim salariile tuturor categoriilor". Un alt viguros om politic zicea, cu alt prilej, că discuţiile despre deconspirarea fostei Securităţi "deschid cutia Pandorei" şi nu a mai continuat cu explicaţiile, lăsîndu-ne aşa, atîrnaţi în abisul înţelepciunii sale. În fine, un alt personaj al vremii, proprietar de echipă de fotbal, zicea că nu o să vîndă un anumit jucător unei echipe mult mai galonate, pentru că "se deschide cutia Pandorei şi apoi o să vrea mai mulţi să plece". În general, se vorbeşte greşit despre cutia Pandorei şi despre deschiderea ei pentru a sugera apariţia unui precedent care poate deveni periculos ori declanşarea unei dezbateri fără sfîrşit şi fără final previzibil sau apariţia unei tulburări de care nimeni nu are nevoie. Rapid, însă, pornirea "didactică" mi-a trecut. Cine sînt eu să îndrept vorbe atît de mari rostite de guri atît de votate? Şi ce folos să explici mituri unei populaţii triste, pentru care eroismul înseamnă lupta epuizantă cu factură de întreţinere? Nu mi-a trecut, însă, gîndul la Pandora. Şi nici convingere