Bitina, biserica de la capatul lumii. La Bitina, nu departe de Urziceni, e seceta mare. Batrana si slaba ca o umbra, mama Zamfira se opreste in dreptul bisericii cu acoperisul carpit si peretii decojiti pana la caramida. Nu trece de gardul potopit de buruieni si tufisuri uscate. Sta nemiscata si se...

Bitina, biserica de la capatul lumii

La Bitina, nu departe de Urziceni, e seceta mare. Batrana si slaba ca o umbra, mama Zamfira se opreste in dreptul bisericii cu acoperisul carpit si peretii decojiti pana la caramida. Nu trece de gardul potopit de buruieni si tufisuri uscate. Sta nemiscata si se roaga din colbul drumului. Apoi ofteaza, isi face cruce mare pana in pamant si rosteste soptit, cu mare tremur: "Doamne, cum curg lacrimile mele pe obraz, asa fa sa curga si ploaia pe ogoarele noastre".

Pentru batranii din Bitina, biserica e un fel de zid al plangerii. De 20 de ani (cam de cand Ceausescu a hotarat stramutarea satului si construirea unui baraj pe raul Colceag), oamenii au continuat sa se adune in fata bisericii inchise cu lacate si drugi de fier, spunandu-si unii altora pasurile si vorbind in gand cu Dumnezeu. Amenintati in fel si chip, fara preot si chiar fara cimitir (deja excavat de buldozerele santierului), unii nu au rezistat, mutandu-se - care la Movilita, care la Bucuresti. Mama Zamfira, dimpreuna cu alte cateva familii, a ramas in Bitina. Tot ea a pastrat cheile bisericii pe care o deschidea cand si cand, aprinzand o lumanare la altar si rostind rugaciunile invatate pe de rost: Doxologia Mare, parti din Sfanta Liturghie si ceva Psalmi.

Vreme de 20 de ani, batranii din Bitina nu au avut nici duminici, nici sarbatori. Pentru slujba de inmormantare mergeau in satul vecin, iar spovedania o faceau ca mama Zamfira: la copacul din fata casei sau noaptea, sub cerul spuzit cu stele. Gradinari indaratnici n-au vrut sa-si paraseasc